INTRODUCERE
1. Întrucât oamenii trăiesc în comunităţi (ţară - Israel / organizaţie Cultul X / adunare Y) reforma în popor crează cadrul cel mai bogat pentru mântuire (Zaharia 8:21-22)
2. Un popor / organizaţie implică lideri şi membrii, fiecare cu roluri şi acţiuni specifice şi complementare (Numeri 10:3-4; Judecători 5:2; Isaia 1:10)
I. APORTUL CONDUCĂTORILOR (Cazul Moise este reprezentativ pentru I.1,2,3)
1. Conducătorii sunt direct responsabili de transmiterea mesajelor şi a voii lui Dumnezeu (Evrei 13:17; 1 Cronici 22:19; 2 Cronici 14:4; 15:2; Ioel 1:14)
2. În relaţia cu Dumnezeu, conducătorii trebuie să se lupte, să intervină cei dintâi şi să mijlocească pentru popor (2 Corinteni 11:29; Ezra 8:21; 9:5)
3. Conducătorii trebuie să călăuzească şi cârmuiască poporul (Psalmul 78:70-72) în căutarea lui Dumnezeu, în închinare, în toată slujba sfântă; „Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă” (Romani 12:8). Reformele în popor (Israel) au pornit de regulă de la lideri sau de la cei ce au devenit lideri (2 Cronici 1:6; 2 Cronici 34:29-33). Ninivene s-au pocăit (şi) din porunca împăratului (Iona 3:7-9)
II. CONTRIBUŢIA POPORULUI (Romani 14:12)
1. În relaţia cu Dumnezeu, întreg poporul (1 Samuel 7:2-6) trebuie să vină cu smerenie prin post şi rugăciune, mărturisindu-şi păcatele şi angajându-se să trăiască o viaţă nouă - mijlocirile sunt încapabile să rezolve problema păcatului în mod integral (Leviticul 26:41; Isaia 63:19; Osea 6:1; Ţefania 2:3). Ex.: Catolicul din Ungaria ce a plătit de două ori la preot ca să n-aibă probleme la „vămi”
2. În relaţia cu conducătorii, poporul care se angajează în procesul de reformă trebuie şi să susţină pe reformatori în luptele spirituale şi respingerea împotrivirilor la reformă (Iosua 1:16-18); Susţinerea lui Ezra într-o reformă dureroasă a contribuit decisiv la reuşita ei (Ezra 10), spre deosebire de atitudinea beniamiţilor, care a dus la mari pierderi în acel trib (Judecători 19-21). Aceasta a fost diferenşa dintre atutudinea corintenilor înainte şi după epistola apostolului Pavel (1 Corinteni 5; 2 Corinteni 2;7;10)
3. În relaţia cu ceilalţi din popor, reforma are o faţa socială prin instaurarea dreptăţii şi grijii faţă de cei în nevoi / săraci (2 Împăraţi 17:13; Ieremia 21:12; Luca 3:10-14; 16:19-31; 18:1-5; Galateni 2:10). În cazul celor din Ninive: „Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea...” (Iona 3:10). O altă dimensiune importantă este moralitatea, ceea ce implică în primul rând sfinţenie şi dragoste în familie, păcatele trupului sunt strict legate de idolatrie şi primele pe lista faptelor firii (Romani 1:21-32; Galateni 5:19-21; „De aceea, spune casei lui Israel: «Aşa vobeşte Domnul, Dumnezeu: «Întoarceţi-vă, şi abateţi-vă de la idolii voştri, întoarceţi-vă privirile de la toate urîciunile voastre!»” (Ezechiel 14:6). Ex.: Cazul fetei ce a fost provocată prin predică să se pocăiască, dar se temeacă nu va putea, pentru că mai încercase – problema era o relaţie imorală la care acum i s-a cerut să renunţe
II. ATITUDINEA DIVINĂ „Întoarce-ne iarăşi, Dumnezeul mântuirii noastre! Încetează-Ţi mânia împotriva nostră!” (Psalmul 85:4)
1. Oferirea îndurării prin ridicarea stărilor de pedeapsă este decisă de Dumnezeu, când El consideră, în dragostea şi dreptatea Lui (Isaia 10:21-22; Ţefania 3:12; Fapte 5:31), dar nu toţi oamenii au parte de mântuire, în orice condiţii, pentru că îndurarea divină are limitele ei: „Sionul va fi mântuit prin judecată şi cei ce se vor întoarce la Dumnezeu în el, vor fi mântuiţi prin dreptate” (Isaia 1:27)
2. Întoarcerea Feţei Domnului spre popor, prin oferta de har, de iertare şi ajutor (Zaharia 12:10; Ţefania 3:9; Psalmul 25:9)
ÎNCHEIERE
1. Domnul cheamă la pocăinţă tot poporul, El „doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9); „Întoarceţi-vă la Acela de la care v-aţi abătut mult, copii ai lui Israel” (Isaia 31:6); „Tu mântuieşti pe poporul care se smereşte şi smereşti privirile trufaşe” (Psalmul 18:27)
2. Acceptarea şi implementarea reformei în popor măreşte harul / individ prin avantajele reciproce şi de colectivitate, dar este mai greu de menţinut. Istoria reformelor din Israel (Perioada judecătorilor şi a împăraţiulor), dovedeşte tendinţa umană de aplecare spre rău, spre păcat, astfel că în cele mai multe perioade cei credincioşi au fost o minoritate respinsă de poporul îndepărtat de Dumnezeu (2 Cronici 27:2; Evrei 11)