Legea lui Dumnezeu

Iosif Anca

Domnul a voit, pentru dreptatea Lui, să vestească o lege mare şi minunată

(Isaia 42:21).

 

La început, când Dumnezeu a aşezat pe om în grădina Edenului, Legea lui Dumnezeu cuprindea doar „porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit»” (Geneza 2:16-17). Mai târziu, despre părintele credinţei, Dumnezeu a zis: „Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele” ( Geneza 26:5). În fond, problema avea de a face cu ascultarea de ceea ce este bine.

Când a fost întemeiat statul Israel, Dumnezeu l-a chemat pe Moise să fie nu numai eliberator ci şi legiuitor. „Moise ne-a dat legea, moştenirea adunării lui Iacov” (Deuteronom 33:4). „Domnul i-a zis lui Moise: «Suie-te la Mine pe munte şi rămâi acolo. Eu îţi voi da nişte table din piatră cu Legea şi poruncile pe care le-am scris pentru învăţarea lor»” (Exodul 24:12). Prin El Domnul a zis poporului Său: „Să păziţi toate legile Mele şi toate poruncile Mele şi să le împliniţi. Eu Sunt Domnul” (Leviticul 19:37). Moise şi-a dat seama de valoarea acestui cod de legi antic, care întrecea în toate privinţele alte norme de raportare la divinitate şi de comuniune în relaţiile interumane. El a zis evreilor: „Şi care este neamul acela aşa de mare încît să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deuteronomul 4:8), atenţionându-i şi explicându-le: „Păzeşte, deci, legile şi poruncile Lui pe care ţi le dau azi, ca să fii fericit, tu şi copiii tăi după tine, şi să ai zile multe în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, pe vecie” (Deuteronomul 4:40). La rândul lor, alţi oameni de frunte ai Israelului au reamintit familiilor lor şi întregului popor: „Aveţi grijă numai să păziţi şi să împliniţi poruncile şi legile pe care vi le-a dat Moise, robul Domnului: să iubiţi pe Domnul, ... şi să-I slujiţi din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru” (Iosua 22:5); „Păzeşte poruncile Domnului, Dumnezeului tău, umblând în căile Lui, şi păzind legile Lui, poruncile Lui, hotărârile Lui ...” (David - 1 Împăraţi 2:3).

De ce aceste cerinţe supreme pentru oameni? Pentru că toate sunt în favoarea lor, pentru a-i proteja de Cel rău şi a-i readuce în compania fericită a lui Dumnezeu. Iată câteva referinţe din cărţile poetice despre valoarea Legii lui Dumnezeu: „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor” (Psalmi 19:7); „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului!” (Psalmi 119:1). Cu o asemenea concepţie, psalmistul se ruga pentru o înţelegere corectă a Legii: „Dă-mi pricepere, ca să păzesc Legea Ta şi s-o ţin din toată inima mea!” (Psalmi 119:34) şi se angaja să o studieze cât mai profund: „cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmi 119:97). Dar prea puţini evrei au beneficiat de fericirea împlinirii Legii sfinte, deşi Dumnezeu le-a lăsat posibilităţi de reabilitare regulate, prin jertfe, asociate cu o atitudine de penitenţă şi sfinţire.

În aceste condiţii şi în perspectivă, venind în ajutorul omului, dar păstrând neatinsă sfinţenia divină, Dumnezeu striga prin profeţi: „Ia aminte spre Mine, deci, poporul Meu, pleacă urechea spre Mine, neamul Meu! Căci din Mine va ieşi Legea, şi voi pune Legea Mea lumină popoarelor” (Isaia 51:4); „Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8:10). Iar când Domnul Hristos a venit şi „a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14), a zis: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5:17). Toate acestea arată că cerinţele Legii erau bune, după cum afirma şi apostolul; „Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Romani 7:7); problema dezacordului general dintre poruncă şi faptă era natura umană coruptă: „Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului” (Romani 7:14). În dezbatererea doctrinară soteriologică din epistola către romani, apostolul Pavel explică cronologic şi structural etapele căderii şi mântuirii, pentru evrei şi neamuri. El scrie: „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar acum s-a arătat o neprihănire (greceşte: dreptate) pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea mărturisesc Legea şi proorocii” (Romani 3:20-21). Scripturile accentuează încă de la căderea în păcat, nevoia de eliberare de sub influenţa şi puterea lui, iar sistemul religios instalat pe Sinai, prin preoţi, jertfe şi Cort, era menit să arate că Dumnezeu este hotărât să-şi păstreze sacralitatea, dar pe baza unui plan de salvare al omului. „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă” (Galateni 3:24).

Jertfa cerută de Lege şi prezisă în Profeţi, aducătoare de iertare şi reabilitare, până la starea de proslăvire, ne-a schimbat statutul, după cum este scris: „Nu ştiţi, fraţilor, ...că Legea are stăpânire asupra omului câtă vreme trăieşte el?...Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu....Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă” (Romani 7:1-6). Domnul Hristos a realizat mântuirea pentru toate generaţiile anterioare sau posterioare, când: „ ... prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, ... El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită” (Evrei 9:14-15). ). El este „... bogăţia slavei, tainei acesteia între neamuri: Hristos în voi, nădejdea slavei. (de aceea apostolul Pavel scria în continuare) Pe El Îl propovăduim noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om, în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus” (Coloseni 1:27-28). Toate acestea trebuie privite şi înţelese în planul profeţiei care prezenta diferite imagini comparative între ceea ce au avut în primul rând evreii şi apoi toţi oamenii, înainte şi după lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos: „În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat, în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie” (Evrei 10:1). „Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia leviţilor... ce nevoie mai era să se ridice un alt preot «după rânduiala lui Melhisedec» şi nu după rânduiala lui Aaron? Pentru că, odată schimbată preoţia, trebuia numaidecât să aibe loc şi o schimbare a legii” (Evrei 7:11-12); „căci Legea n-a făcut nimic desăvârşit şi, pe de alta, se pune în loc o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evrei 7: 19); „Astfel, pe de o parte, se desfiinţează aici o poruncă de mai înainte,din pricina neputinţei şi zădărniciei ei” (Evrei 7:18). Domnul „... S-a făcut chezaşul unui legământ mai bun” (Evrei 7:22). „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25).

Unii evrei, în frunte cu marii lor rabini talmudici, au rămas în vechiul sistem premergător, acum expirat, dar şi în noua ipostază, unii creştini s-au raportat greşit la Legea lui Dumnezeu. Pentru aceştia din urmă apostolul Pavel întreba: „Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har? (şi răspundea) Nicidecum” (Romani 6:15). De aceea, când Domnul în Matei 5-7, prezintă conceptele Legii aprofundează nevoia de sfinţire, prezentând Legea în forma cea mai curată a adevărului sacru, „căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17).El a zis: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi... » dar Eu vă spun că orişicine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii ...” (5:21-22); „... «Să nu preacurveşti». Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca să o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (5:25-28); „...: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte» Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. ...” (5:38-40); „...: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăşmaşul tău» Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri ...” (5:43-45), căci El face bine celor răi şi celor buni. „Voi dar fiţi desăvârşiţi ...” (5:48). Deci Legea lui Dumnezeu va fi împlinită „din oficiu” de către cei ce dobândesc o natură divină, care sunt născuţi din Tatăl, condiţie în care omul „nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 3:9). Iată explicaţia fenomenului: „În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. Căci lucru cu neputinţă Legii, întrucît firea pământească (greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e „firea pământească”) o făcea fără putere-Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pământească, trimeţînd, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului (Romani 8:2-4). Iacov, explica şi el, accentuând preocupările duhovniceşti dictate de călăuzirea Duhului, într-o ordine logică binecuvântată: îndemnuri ale Duhului – gânduri sfinte, lucruri ale Duhului – preocupări curate; fapte ale Duhului – o nouă viaţă: „... cine îşi va adânci privirile în Legea desăvârşită, care este Legea slobozeniei şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui” (Iacov 1:25).

Pentru a înţelege şi a lăsa să se realizeze în noi desăvârşirea, este necesară credinţă, care schimbă imaginea acestei lumi trecătoare cu slava împărăţiei veşnice, la care ne-a chemat Domnul Hristos, „... căci «cel neprihănit prin credinţă va trăi»” (Galateni 3:11). În dezbaterea polemică, apostolul este categoric: „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har. ...Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5:4-6). A fi „socotiţi neprihăniţi prin Lege” înseamnă mântuirea prin noi înşine, ceea ce nu estre posibil „căci toţi au păcătuit” (Romani 3:23). A crede în Hristos ca jertfă, înseamnă a recunoaşte dreptatea Legii lui Dumnezeu şi dragostea Lui, răspunzând la toate acestea, prin Duhul lui Hristos, prin care a fost „turnată” dragostea divină, după concluzia: „să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea” (Romani 13:8). „Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Galateni 5:14), situaţie în care cerinţele ritualice şi osânda Legii nu ne mai privesc; aşa se explică cuvintele: „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege” (Galateni 5:18). În aceeaşi înţelegere, Domnul explica esenţa Legii, în relaţiile dintre oameni: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii” (Matei 7:12). Convieţuirea în armonia dragostei este sinonimă cu fericirea promisă pentru cei ce împlinesc Legea lui Dumnezeu, stare care ne va caracteriza pe deplin când vom trăi în coordonatele Împărăţiei lui Dumnezeu, unde beatitudinea este superioară împlinirii prin „mâncare şi băutură”, constând în „neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17).

Aşadar când facem referiri la Legea lui Dumnezeu trebuie să lăsăm întreaga Scriptură să vorbească, altfel vom fi ca acel grup de orbi care au pipăit în grup un elefant; pentru unul elefantul a fost o funie groasă, căci a atins trompa, pentru altul un copac, purtând mâna de-a lungul unui picior al mamiferului, iar pentru altul un imens balon, căci a nimerit în dreptul abdomenului elefantului. Legea lui Dumnezeu exprimă caracterul lui sfânt şi drept, dar şi iubitor, ceea ce l-a determinat să incrimineze păcatul prin Lege, să-l pedeapsească prin moarte, dar folosind principiul substituirii, prin jertfe, ne-a recuperat. Acum voia Lui evidenţiată prin natura şi atmosfera dragostei ne-a oferit condiţia necesară – Legea Duhului de viaţă în Hristos – să trăim în împlinirea Legii Sale, fără să o privim în primul rând ca o lege, ci mai degrabă ca o voie „bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2).