INTRODUCERE
1. Tradiţie (lat. traditio; gr. paradosis – predanie, transmitere) – modul prin care revelaţia divină se „înnoieşte”, în contextul istoriei Bisericii, care (considerată infailibilă), are drept să adauge „adevăruri” noi, care nu se găsesc în Sfânta Scriptură (Ioan 16:13; 20:30; 2 Tesaloniceni 2:15)
2. Religia Domnului Hristos a curăţit adevărul revelat (Lege, Profeţi, Psalmi) de tradiţiile adăugate de teologii evrei, dar a fost apoi împovărată cu alte tradiţii adăugate de teologii creştini şi consacrate prin sinoadele ecumenice sau alte hotărâri ale confesiunilor creştine. Există şi alte tradiţii aparent nereligioase, dar care în fond au tot o „rădăcină” păgână, referitoare la evenimente ale vieţii (nunţi, înmormântări – negrul, frica de fantome, etc), anotimpuri - sărbători, astre, etc. Ex.: Pescarul cu cutia şablon; Friptura şi tava bunicii
I. DOMNUL HRISTOS – ADEVĂRUL
A. Interpretarea şi înplinirea Scripturilor
1. Domnul Hristos a arătat deschis respect şi râvna Lui pentru Scripturi, predicând şi cerând prin exemplul Său, împlinirea lor cu toată puterea (Matei 5:17-19; 8:4; 23:1-3)
2. El a arătat conţinutul mesianic – mântuitor al adevărului revelat (Luca 24:25-27,44-49; Ioan 5:39,46)
B. Cuvântul viu al lui Dumnezeu
1. Domnul a fost Cuvântul şi Adevărul, ceea ce înseamnă revelaţia desăvârşită, care a completat cele transmise prin Moise şi profeţi (Ioan 1:1, 14, 16-18; 14:6; Evrei 1:1-3)
2. El a împlinit/realizat planul mântuirii, transmiţând apostolilor (în timpul misiunii Sale terestre) revelaţia Sa şi completând Scripturile (după înălţare, prin Pavel şi Ioan) – Canonul biblic (normă, măsură) pentru definitivarea doctrinei religiei Lui (Ioan 20:31; 21:24; 1 Ioan 1:1-4, 1 Corinteni 11:23; Coloseni 1:24-25; Apocalipsa 1:1-2)
C. Practici consacrate şi principii religioase de bază
1. Domnul avea practici / obiceiuri sfinte, cu loc, orar, etc: rugăciune, adunare, post, ca practici naturale, spirituale fără „spectacol” (Matei 6:1-6; Luca 4:16; 11:1). El a instituit Cina cea de taină, foarte simbolic şi simplu, dar şi aici au apărut tradiţii (Matei 26:26-29). Ex.: Omul trezit să se roage, la ora fixă, de un demon; Bărbatul ce se ruga zilnic în pauza de masă şi prezenţa Domnului la spital când el a fost bolnav
2. Slujbele / adunările organizate de Domnul erau „naturale” dar puternice, conţinând tot ceea ce era necesar pentru raportarea la Dumnezeu şi la oameni (Matei 21:9, 14-16)
3. Rezolvarea problemelor din comunitatea de credincioşi a fost reglementată la nivelul adunării locale (Matei 18:15-20)
II. TRADIŢIA TEOLOGICĂ ŞI PRACTICĂ UMANĂ
A. Tradiţii evreieşti
1. Tradiţia mozaică s-a dezvoltat în perioada intertestamentară prin comentarii ale Torei (Mişna şi Ghemara) şi prin introducerea altor învătături elaborate de cărturari (Luca 1:6; 2:21-24; Marcu 7:1-23)
2. Ele au instituit un cult-afacere al conducătorilor religioşi şi al altor comercianţi aferenţi (Luca 19:45-46; Matei 21:12-13; Ioan 2:13-22)
B. Principii de anulare a tradiţiilor
1. Opozanţa / contradicţia faţă de adevăr / învăţătura Scripturilor în diferite domenii ale vieţii şi slujirii sacre: îngrijirea părinţilor, slujbele şi organizarea cultică (Matei 15:1-20; 23:16-22; Luca 9:46-50)
2. Formalismul, prin mulţimea ritualurilor şi regulilor cu conotaţie religioasă, care „îngroapă” simplitatea (nu simplismul) şi curăţia adevărurilor sacre (Matei 23:5-7, 13-15). Ex.: Ordinarea şi minciuna sau adevărul la miliţie
ÎNCHEIERE
1. Adevărul prezentat prin Domnul Hristos este atot suficient, neavând nevoie de „amendamente” sinodale sau profetice (Galateni 2:1-21)
2. Tradiţiile sunt o dovadă a lipsei de cunoaştere, de părtăşie reală cu Mântuitorul şi de călăuzire a Duhului, un tribut plătit de cei care pot fi liberi, dar nu se folosesc de libertatea sfântă, uneori cu preţul pierderii mântuirii – robiei păcatului (Coloseni 2:1-23)