Pentru fericirea oamenilor creaţi după chipul şi asemănarea Sa, Dumnezeu a rânduit zile speciale, încă de la începutul istoriei. Domnul Hristos spunea: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat” (Marcu 2:27), constituindu-se într-un timp liber (fără muncă) în care chiar şi animalele de muncă, alături de om să aibă un timp special de relaxare şi împlinire spirituală. Alături de cea mai frecventă sărbătoare, Dumnezeu a însemnat în calendarul religios şi civil şi alte zile speciale (Levitic 23). Pe lângă aceste sărbători, care la evrei au avut un caracter comun, istoria biblică prezintă şi alte zile de ospăţ (masă mare, îmbelşugată, organizată în diferite împrejurări festive – DEX), în special ocazionate de trecerea dintr-o etapă a vieţii în alta (Geneza 21:6; 29:22).
În alte religii şi alte culturi, la o privire superficială, sunt situaţii asemănătoare, dar totuşi foarte diferite, în formă şi conţinut. Exemplul lui Ieroboam I este evident în planul zilelor de sărbătoare religioase: „A rânduit o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, ... lună pe care o alesese după bunul lui plac. A hotărât-o ca sărbătoare pentru copiii lui Israel, şi s-a suit la altar să ardă tămâie” (1 Împăraţi 12:33-34). Dintre diversele zile particulare de sărbătoare, vom examina ziua numelui – onomastica (zi în care cineva îşi serbează numele – DEX) şi ziua aniversară sau ziua naşterii (aniversarea zilei de naştere a cuiva – DEX).
Onomastica este o realizare sincretică a curentelor religioase, culturale şi sociale în evoluţia lor istorică, de aceea pentru înţelegerea fenomenului este bine să fie cunoscute câteva elemente constitutive. Numele devenit mai târziu prenume, a fost specificul fiecărui persoane, care conţine referinţe cu o anumită însemnătate sau este folosit doar pentru a distinge un individ. Numele de familie a început să fie folosit în Europa în secolul al XI-lea. Anterior, numele de familie, în cazul în care era folosit, reprezenta de obicei în timpul Imperiului Roman, numele unui clan sau unui trib primitiv.
Primele trei feluri de nume proprii au fost: patronimice, de genul „Robert, John's son” (Robert, fiul lui John), ce a evoluat ulterior în Robert Johnson; nume de breaslă, precum „Thomas the Baker” (Thomas brutarul), din care s-a ajuns la Thomas Baker; nume de locuri, ca „Charles-at-the-well” (Charles de la fântână), devenit în final Charles Atwell. În anul 1465, regele Eduard al IV-lea a decretat că fiecare irlandez va trebui „să îşi ia un nume de familie englez, al unui oraş, al unei culori; al unei meserii, sau al unei îndeletniciri, iar el şi urmaşii săi, vor purta acest nume”. În secolul al XV-lea, irlandezii au adoptat prefixul „o” pentru a indica „descendentul lui”; în general, acesta era folosit pentru desemnarea nepoţilor celui în cauză. Ruşii utilizau sufixele patronimice, astfel că Petrov înseamnă „al lui Petr”. Adeseori, foloseau şi un sufix patronimic secundar, „ski”, pentru a se obţine Ivanovski, ce înseamnă „din familia descendenţilor lui Ivan”. Numele marelui romancier rus Feodor Mihailovici Dostoievski înseamnă „Feodor, fiul lui Mihai din neamul lui Dostoi”.
În dezvoltarea antroponimiei la români, distingem un curs al influenţelor istorice. De la numele daco-romane, întâlnite în inscripţiile vremii, nume de sfinţi (Paul, Toader), dar şi nume laice de origine tracă (Brad, Bucur) sau din limba latină (Albu, Fecior), până la cele de origine veche slavă (Bogdan, Branu) sau primite de la percenegi şi cumani (Basarab, Coman). Mai târziu se distinge influenţa cultă a bisericii ortodoxe de limbă slavonă în statele române, impunându-se onomasticii o formă greco-slavă. Astfel au început să circule aşa-zisele nume-biblice sau nume calendaristice (Dimitrie, Ioan). Începând din secolul al XII-lea şi pînă în secolul al XIX-lea, în antroponimia română predomină numele de aspect hagiografic în defavoarea numelor laice de creaţie românească sau împrumutate de la vecini. Perioada modernă se caracterizează prin nume luate din istoria românească, urmate de un „val de nume exotice”, sub influenţa culturii apusene, dar şi o reluare a numelor istorice (Decebal, Bogdan), nume care, la origini, au fost nume de botez, dar care, cu timpul, măcar unele dintre ele, au devenit nume de familie. În tradiţia ortodoxă, se recomandă nume „consacrate” (Ioan, Gheorghe, Maria, Elena), dar în societatea post-modernă, folosirea numelor unor sfinţi a ajuns să fie mai mult accidentală decât intenţionată, oferind nu un patron „sfânt”, ci un motiv de sărbătoare, marcată cu băutură şi mâncare din plin.Este simplu de observat că indiferent de confesiune, la astfel de zile, accentul activităţilor cade pe aspectele fireşti, ceea ce ar fi drept să o recunoască şi cei care se autoamăgesc şi pentru o adormire a conştiinţei, vor să-i convertească şi pe alţii la această „libertate creştină.”
„Aşadar, numele care în unele ţări este foarte scurt (Indonezia) în timp ce în alte ţări este foarte lung (Spania), cu unele excepţii (China, unde cu secole în urmă părţi din nume se schimbau periodic), îl purtăm întreaga viaţă. Prin tradiţie, se caută ca numele să fie un nume de sfânt, ales fie după sfântul sărbătorit în ziua naşterii copilului, fie după un sfânt favorit, sub a cărui protecţie se doreşte a fi pus copilul. Un alt criteriu de căutare a numelui este semnificaţia lui, pornind de la etimologia lui. Alegerea unui nume creştin pentru copii îşi are originea într-un obicei foarte vechi, conform căruia, la botez, persoana îşi alegea încă un nume, creştin. De fapt, acest obicei nu face decât să reflecte o idee prezentă atât în Vechiul cât şi în Noul Testament: schimbarea numelui în anumite momente foarte importante din viaţa omului (Avram / Avraam - Geneza 17:5; Simon / Petru - Ioan 1:42; Saul / Pavel- Fapte 13:9). Interesant este că în primele trei secole cele mai folosite nume creştine proveneau din Vechiul Testament. Abia spre sfârşitul secolului al IV-lea, numele Maria sau ale apostolilor încep să se răspândească ca folosire. Sfinţii Părinţi, chiar şi canoanele unor Concilii locale, i-au îndemnat pe credincioşi să dea copiilor lor nume după Sfinţi recunoscuţi oficial de Biserică. În Evul Mediu, apare în Ritualul Roman o notă care cerea preoţilor să vegheze ca la botez, copiii să nu primească nume obscene sau ridicole, ori nume ale unor zeităţi păgâne, ci pe cât posibil să fie doar nume de sfinţi prin al căror exemplu şi sub a căror protecţie aceştia să fie inspiraţi în a duce o viaţă sfântă. Există enciclopedii cu mii de sfinţi, cu vieţile lor (peste 300 şi în limba română), pentru aproape orice: ţesători, chirurgi, mecanici, elevi, mame însărcinate, bolnavi de diabet...; chiar şi cauzele imposibile au o patroană” (Revista „Familia creştină” - 1/ 2004).
Onomastica (gr. ὄνομα – nume) sau ziua numelui, în concept ortodox este legată inseparabil de tradiţia creştină (anexată Bibliei) şi doctrina rugăciunilor către sfinţii mijlocitori, în frunte cu „fecioara” Maria. Se încearcă a se da acestei zile un caracter religios, cu recomandarea ca cel sărbătorit să participe la sfânta liturghie sau la altă slujbă care se ţine în ziua respectivă. O altă tradiţie include troparul şi / sau condacul (cântări bisericeşti în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment religios) în rugăciunile familiei. Icoana particulară sfântului „patron”este pusă la loc de cinste, iar câteodată dusă şi la biserică pentru sfinţire. Pe acest fond, această zi este văzută ca fiind mai importantă decât cea de naştere. Apoi se fac daruri persoanei al cărei nume este sărbătorit şi, potrivit tradiţiilor greacă şi română, celebrarea numelui includea şi deschiderea casei pentru oaspeţi, toţi fiind bineveniţi, fără a fi invitaţi.
Acestea sunt câteva repere despre „prima grijă a părinţilor”: să dea un nume copilului, dar Biblia şi realitatea dovedesc neputinţa şi autoînşelarea aprecierii formei în defavoarea conţinutului. Pentru cei ce poartă fără respect „nume sfinte”, Domnul avertiza prin profet: „Veţi lăsa numele vostru ca blestem aleşilor Mei; şi anume: «Domnul, Dumnezeu vă va omorî» şi va da robilor Săi un alt nume” (Isaia 65:15). Să preţuim minunatele nume ale Domnului (YHWH) Dumnezeu (ELOHIM), să purtăm cu demnitate numele nostru şi să respectăm numele semenilor noştri, creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar să nu confundăm poziţia divină cu drepturile noastre de oameni muritori. Privind în istoria evreilor, dacă s-ar fi aplicat regula sărbătorilor cu zile închinate sfinţilor şi de aici a onomasticii, cele mai predispuse zile, pentru a purta numele unor oameni sunt zilele sărbătorii Purim, care după regula „sărbătoarea sfinţilor Constantin şi Elena” ar fi „sărbătoarea sfinţilor Mardoheu şi Estera”, dar educaţia poporului evreu i-a ferit de abaterea sensului de la puterea divină spre capacitatea umană (Estera 9:17-31). A urma un exemplu pozitiv, dintre sfinţi este o recomandare biblică, dar a-i zeifica sub o formă sau alta este închinare la idoli, căci în istoria creştină, zilele sfinţilor au fost asociate cu zeităţi păgâne: Ilie – Prometeu, Donar – zeul tunetelor; Petru şi Pavel – Remus şi Romulus – fondatorii Romei etc. (A. Ş. Chibici - Creştinismul şi Scripturile). Întotdeauna adunarea credincioşilor trebuie să fie în numele Domnului; chiar şi nunta, care pare a-i avea în centrul atenţiei pe miri, este un simbol al mântuirii, o taină / sacrament, un legământ al prezenţei divine (Maleahi 2:14; Marcu 10:9). Niciun sfânt dintre cei adormiţi în Domnul sau dintre oameni, fie ei sfinţi încă în viaţă, nu pot să fie sărbătoriţi sub nicio formă fără a fi abătut spiritul Scripturilor.
Sărbatoritul zilei de naştere este un obicei extrem de vechi, apărut odată cu crearea primelor calendare. Evoluţia evenimentului cuprinde unele obiceiuri foarte ciudate, care prin obişnuinţă au devenit cât se poate de normale. Oamenii s-au obişnuit să se bucure şi să petreacă alături de prieteni, miracolul naşterii şi fericirea de a trăi. De fapt, se sărbătoreşte îmbătrânirea cu un nou an şi apropierea de moarte. Multe alte simboluri asociate azi cu zilele de naştere îşi au origini în antichitate. Torturile aniversare (spun unii) sunt o moştenire de la vechii greci care obişnuiau să ducă torturi ca ofrandă la templul zeitei lunii, Artemis, având forma rotundă pentru a reprezenta luna. Grecii aşezau lumânări pe tortul zeiţei Artemis pentru a o face să strălucească. Germanii au fost cei care au început să facă lumânări mici special pentru torturi. Unii aşează o lumânare mare în mijlocul tortului pentru a reprezenta „lumina vieţii”, iar alţii pun cu o lumânare în plus decât anii sărbătoriţi, simbol al anului care urmează. Alţii spun că fumul lumânărilor duce dorinţele până la ceruri. Obiceiul sărbătoririi alături de familie şi prieteni pleacă de la superstiţia străveche că în ziua de naştere, spiritele malefice vizitează oamenii şi încearcă să le fure sufletul. La început, doar regii erau considerati suficient de importanţi să fie sărbătoriţi, apoi, în Germania s-au sărbătorit şi zilele de naştere ale copiilor. În Japonia, oricare ar fi fost ziua în care s-au nascut, copiii îşi sărbătoreau toţi ziua de naştere pe 1 ianuarie. Acum însă, această tradiţie s-a pierdut şi se sărbătoreşte în ziua de naştere a fiecărui copil. Copiii hinduşi îşi sărbătoresc ziua de naştere până la vârsta de 16 ani printr-o ceremonie religioasă, în care primesc binecuvântarea conducătorului spiritual.
În condiţiile apartenenţei la o naţiune sau alta, suntem adesea tributari în mod inconştient unor obiceiuri lipsite de valoare, care încearcă să ofere o bucurie de ordin sufletesc. Cei care apără aceste practici motivează cu libertatea creştină şi accentuează aspectele „pozitive”. Dacă evanghelicii nu pot să susţină o zi onomastică prin aportul unui sfânt, încearcă să o folosească prin promovarea ei ca mod cotidian de raportare socială. Ceva asemănător practicau unii din corinteni, pierzând din vedere efectul negativ al comportamentului lor, fapt pentru care apostolul le scrie: „...Ci unii, fiind obicinuiţi până acum cu idolul, mănâncă un lucru ca fiind jertfit unui idol; şi cugetul lor, care este slab, este întinat. Luaţi seama însă ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi. Şi astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoştinţe a ta: el, fratele, pentru care a murit Hristos! Dacă păcătuiţi astfel împotriva fraţilor şi le răniţi cugetul lor slab, păcătuiţi împotriva lui Hristos. ...” (2 Corinteni 8:7-13). Riscul morţii spirituale a unui credincios trebuie să impună decizia neparticipării categorice la orice poate să fie rău, chiar în mod indirect. Apostolul Pavel este foarte ferm şi ne determină la o atenţie care are în vedere pe cei din jur, nu aplecările inimii noastre sau practicile contemporane obişnuite: „... judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire” (Romani 14:13); „Bine este ...să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire” (Romani 14:21). A fi pricină de păcătuire, prin care cei din lume vor fi împiedicaţi să se lase de obiceiuri cu conţinut păcătos, sau a provoca pe cei de curând convertiţi să se raporteze potrivit obişnuinţei lor de odinioară, este un păcat grav. Domnul spunea: „... oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gât o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adâncul mării” (Matei 18:6). Felul sentinţei, pronunţate de Mântuitorul, era în concept antic, o pedeapsă pentru viaţa aceasta şi viaţa viitoare.
Ziua de naştere, deşi diferită de onomastică, nu pune accentul pe înaintaşi, ci pe contemporani, de aceea, aşa cum am arătat în aspectul istoric, mai întâi se bucurau de această favoare doar regii. Niciodată în istoria poporului lui Dumnezeu nu întâlnim zile în cinstea unui om, ci numai pentru slava lui Dumnezeu, care a intervenit sub diverse forme în ajutorul celor credincioşi. Biblia scrie despre două serbări a zilei de naştere, dar ambele păgâne şi care s-au soldat cu tragedii: în Egipt, cu moartea unui slujitor al regelui, când „... era ziua naşterii lui Faraon (şi) El a dat un ospăţ tuturor slujitorilor săi; ...” (Geneza 40:20); în provincia Galilea, prin decapitarea celui mai mare dintre „cei născuţi din femei” - Ioan Botezăturul „... când Irod îşi prăznuia ziua naşterii şi a dat un ospăţ boierilor săi, mai marilor oastei şi fruntaşilor Galileii” (Marcu 6:21). Asemenea istorii, chiar dacă au trecut graniţa în Israel, nu pot legitima perpetuarea unui obicei ce nu poate fi neutru în conţinutul lui, aşa cum scria profetul: „În ziua împăratului nostru, căpeteniile se îmbolnăvesc de prea mult vin, împăratul dă mâna cu batjocoritorii” (Osea 7:5). A pretinde lărgirea ariei de acţiune liberă în funcţie de o încredinţare personală, este o denaturare a textului biblic din Romani 14, neînţelegând diferenţa de zile sfinte la care se referă apostolul: „Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face”(v. 5-6). Este clar că avem dreptul la o adunare de sărbătoare în care Domnul este motivul şi subiectul întrunirii, sau mai putem înţelege de aici că „pentru Domnul” nu vom face deosebire între zile, sărbătorind o zi de naştere, ci gustând cu aceeaşi intensitate viaţa de credinţă „trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre (Luca 1:75).
O zi are o mare valoare, fie în bine: „mai mult face o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte” (Psalmul 84:10), fie în rău: evreii au primit pedeapsă câte un an de pustie, pentru câte o zi de necredinţă (Numeri 14:34). De aceea, să luăm aminte la sfatul: „... ia seama asupra ta, şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale ...” (Deuteronomul 4:9), ca să împlinească Domnul promisiunea: „Numărul zilelor tale îl voi face să fie deplin” (Exodul 23:26). De această binecuvântare nu a avut parte Solomon, căci zilele de ospăţ scurtează numărul zilelor vieţii. Domnul i-a spus din tinereţe: „... dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, cum a făcut David, tatăl tău, îţi voi lungi zilele” (1 Împăraţi 3:14). Lui i-a fost acordat harul să zidească Templul Domnului, dar nu s-a bucurat de fericirea avută de tatăl său: „...fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele” (Psalmi 23:6), pentru că şi-a permis împliniri în afara limitelor Legii, ca şi Adam şi Eva. Dacă cineva îşi doreşte zile de sărbătoare, le poate avea, dar în Numele Domnului, nu al celor morţi sau al celor vii, după exemplul evlaviosului rege Ezechia: „... Şapte zile au mâncat dobitoacele jertfite, aducând jertfe de mulţumire şi lăudînd pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor. Toată adunarea a fost de părere să mai prăznuiască alte şapte zile. Şi au prăznuit cu bucurie încă şapte zile” (2 Cronici 30:22-23). Mai pot fi mese speciale oferite la nevoie, ca şi în cazul fugii lui David de Absalom (2 Samuel 17:27-29) sau al naufragiului corăbiei în care călătorea apostolul Pavel spre Roma (Fapte 28:7) sau cele unidirecţionale oferite săracilor (Luca 14:12-14).
În special cei tineri (Judecători 14:10) sunt mai tentaţi să facă serbări cu mese şi distracţii, ca fiii lui Iov. După „părtăşiile” lor erau necesare jertfe pentru păcate: „... Iov chema şi sfinţea pe fiii săi: se scula dis-de-dimineaţă şi aducea pentru fiecare din ei câte o ardere de tot....” ( Iov 1:5). Cei doi fii din pildă (cel risipitor şi cel aparent nerisipitor), au căzut în aceeaşi ispită (înainte de adevărata pocăinţă), de a dori să stea la masă cu prietenii, dar fără tatăl lor, care voia să le dea tot ce avea (Luca 15:11-32). Scriitorii din perioada Bisericii surprind şi ei „aplecarea” unor oameni fireşti spre mese de dragoste, dar din „dragoste pentru mese”: „... Fericirea lor este să trăiască în plăceri ziua nameaza mare. Ca nişte întinaţi şi spurcaţi, se pun pe chefuit la mesele lor de dragoste, când ospătează împreună cu voi”(2 Petru 2:13); „Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, desrădăcinaţi” (Iuda 1:12). Pentru unii ca aceştia vorbea profetul: „Arfa şi alăuta, timpana, flautul şi vinul le înveselesc ospeţele; dar nu iau seama la lucrarea Domnului şi nu văd lucrul mânilor Lui” (Isaia 5:12), căci le plăcea să umble: „după locurile dintâi la ospeţe, şi după scaunele dintâi în sinagogi” (Matei 23:6).
Referitor la aceste ispite, să ne rugăm Domnului ca David: „Nu-mi abate inima la lucruri rele, la fapte vinovate împreună cu oamenii care fac răul şi să nu mănânc din ospeţele lor!” (Psalmi 141:4). „Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite” (1 Petru 4:3). Odată cu pocăinţa, trebuie să se schimbe sensul lucrurilor, ca în cazul convertirii lui Matei, vameşul, când în prezenţa Domnului, accentul cade pe mântuire, nu pe vreo persoană (Luca 5:29).
În nădejdea înţelegerii celor scrise, vă doresc o stare de mulţumire, căci „cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat” (Proverbe 15:15) şi o aşteptare în credinţă a adevăratului şi eternului ospăţ: „Apoi mi-a zis: «Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” Apoi mi-a zis: „Acestea Sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!»” (Apocalipsa 19:9).