În Vechiul Testament, vinovăţia cea mai mare a evreilor, fapt pentru care au fost alungaţi din ţara făgăduinţei şi binecuvântărilor a fost închinarea la idoli (2 Împăraţi 17:7-16). Dar în robie şi apoi pe tot parcursul istoriei lor, evreii n-au mai apelat la forme păgâne de reprezentare şi slujire religioasă, fond care a permis creştinismului să „moştenească” o credinţă monoteistă în Iahve, cel nevăzut (Deuteronom 4:15). Această stare a fost atât de marcantă încât niciunul din scriitorii N. T. nu a făcut nicio menţiune ce ar justifica vreo practică idolatră. Important de reţinut este şi faptul că în evanghelii nu există nicio descriere despre imaginea fizică a Domnului Hristos.
Însă, din nefericire, cu precădere din sec. IV au intrat în creştinism diferite forme idolatre, ca în V. T. prin împrumutarea şi sincretizarea formelor religioase păgâne. Încercările de acceptare, şi respectiv, de păstrare a noilor forme şi în special conţinuturi străine, au durat secole la rând, dar s-au instalat apoi definitiv în bisericile tradiţionale (catolică, ortodoxă) cu efecte transmisibile şi la celelalte denominaţii creştine. Astfel avem de-a face cu diferite obiecte de cult, socotite sacre, crucea şi cultul sfinţilor, în special al fecioarei Maria (mariolatrie, care i-a „devansat” pe toţi, chiar divinitatea, la fel cum este şi în religiile păgâne, unde mama este mai cinstită decât fiul).
Crucea – lemn de tortură, tortură: tolah (ebraic); strauros (greacă); croux (latină), sub diferite ei forme: T, X, +, †, a devenit, începând cu anul 318, cu ocazia bătăliei de la Milvian o unealtă de mântuire; semnul ei o ceremonie, iar exprimarea ei simbolul trinităţii (în ortodoxie). Autorul acestei „isprăvi” a fost împăratul roman Constantin. El a pretins că a avut un vis în care crucea i-a fost dată ca semn al victoriei. Pînă atunci, crucea ca imagine fizică, n-a avut nicio valoare în creştinism, fiind chiar o imagine neplăcută pentru urmaşii Domnului. Odată cu reforma religioasă care a legalizat creştinismul alături de celelalte religii din Imperiu, el şi alţii, ca pontifex maximus au prezidat diferite concilii, în prim plan cel de la Niceea, deşi el nu s-a botezat decât în ultimele zile ale vieţii. Un secol mai târziu, în anul 431 s-au introdus crucile în/pe biserici iar în 586 pe turle, apoi s-a cerut şi caselor particulare să o aibă.
Cele menţionate, de factură istorică, sunt o realitate incontestabilă, polemica apare însă în două aspecte. Unul legat de rolul lemnului pe care a fost jertfit Fiul lui Dumnezeu, celălalt de relaţia dintre acestea şi expresia figurativă „cruce”, atât de frecventă în evanghelii şi epistole. Domnul Hristos a chemat oamenii la purtarea crucii – suportarea suferinţelor ce rezultă din conflictul dintre cei ce slujesc lui Dumnezeu şi Satan împreună cu oamenii provocaţi de el (Matei 10:38; Marcu 8:34). Nebunia propovăduirii suferinţelor Mântuitorului (1 Corinteni 1:18-23; 2:2) ca mijloc ispăşitor, care provoacă crucificarea credinciosului faţă de lume, este adevărata cruce mântuitoare (Galateni 6:14; Filipeni 3:8). Iar adevăratul Templu este trupul şi adunarea credincioşilor (1 Timotei 3:16; 6:19). Greşeala aprecierii suportului fizic a fost prezentă şi în Israel, prin simbolul şarpelui de aramă din pustie (Numeri 21:8-9; Ioan 3:14-15), ulterior devenind obiect idolatru ce a fost distrus de regele evlavios Ezechia (2 Împăraţi 18:4). Lemnul crucii a putrezit, însă s-a deviat pe acelaşi făgaş al imaginii fizice idolatre, păstrându-se forma ca reprezentare sacră, dar nu prăjina, ci şarpele a avut valoare, nu crucea, un lemn de blestem (Evrei 12:2) era importantă, ci Cel crucificat, a cărui imagine fizică nu ne-a rămas, căci noi suntem mântuiţi prin credinţă, nu prin vedere (Ioan 20:29-31). Dacă la bisericile tradiţionale totul se mişcă în jurul crucii, la cele reformatoare ea se infiltrează ca simbol al creştinismului sau este folosită ca o „cheie” de acces în apropierea de membrii bisericilor tradiţionale. Acest fapt are o conotaţie negativă, înşelătoare, pe motiv că ea va rămâne cu încărcătura religioasă tradiţională în mintea celor ce au fost obişnuiţi cu ea (1 Corinteni 8:7, 10-13; 10:18-22). Obiectul socotit sacru se impune în locul divinităţii.
Un alt obiect de cult este obeliscul (imagine ce stă în picioare – 1 Împăraţi 14:23; Isaia 27:9; Ieremia 43:13; Daniel 3:1-7). În faţa Vaticanului există un obelisc imens. Totodată diferite clădiri bisericeşti sunt socotite sacre deşi este scris că: „Dumnezeu, ... nu locuieşte în temple făcute de mâini” (Faptele Apostolilor 17:24). Privind peste toate obiectele şi locaşurile de cult sacre, fără a le mai pomeni pe toate, fie că sunt o asemănare a celor din vechiul legământ (altar, sfeşnic) fie că sunt introduse din religiile păgâne, de la cruce la pomul de crăciun – toate sunt nule, interzise şi chiar contrare adevăratei religii, a închinării în duh şi adevăr (Ioan 4:20-24). Pe pământ nu există obiecte sacre sau profane prin valoarea lor intrinsecă „Căci «al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el»” (1 Corinteni 10:26), dar prin folosinţa lor în scop de reprezentare a divinităţii „mutilează” religia credinţei şi abate duhul omului de la Cel de care ne putem apropia decât prin credinţă (Evrei 11:1-6).
Icoanele ce încrustează multifuncţional pereţii şi „faţa” bisericilor tradiţionale, au „năvălit” în biserici în aceeaşi perioadă cu crucile. În secolul IV s-a opus o rezistenţă şi au fost interzise prin hotărâre sinodală, dar la sinodul ecumenic din 787 au fost legiferate – după lupte de secole – cu menţiunea: „Să fie cinstite cu sărutare sfântă şi închinăciune respectuoasă, dar nu ca fiinţe divine”. Sinodul din anul 1084 stabilea trei feluri de închinăciuni: latria – o adorare pentru Isus Hristos şi elementele cinei; hiperdulie – pentru Maria; venerare – cinstire pentru sfinţi pe temeiul legăturii lor cu Isus Hristos. Argumentele ortodoxiei sunt de ordin psihologic, ajută la vizualizarea mintală / forma iniţială de acceptare în biserică. În interpretarea lor, teofaniile V. T. sunt o prezentare vizibilă a divinităţii, iar icoanele zugrăvite şi moaştele făcătoare de minuni – obligatorii pentru consacrarea unei biserici din anul 787 - o reprezentare a persoanelor cu performanţe morale de grad înalt, ce trebuie preamărite în asociere cu Dumnezeu.
Se mai motivează acceptul acestor forme idolatre, prin denumiri speciale ale sfinţilor în Biblie (Ioan 15:14; Iacov 2:23), dar toţi credincioşii sunt chemaţi să fie sfinţi, însă aceasta nu-i „califică” să treacă într-o castă superioară (Efeseni 1:11; 2:19). Biblia identifică cu acelaşi statut de sfânt şi pe orice credincios care este în viaţă (Efeseni 1:1; Filipeni 1:1). Mai notez, pentru argumentare biblică, că a fi sfânt (kadoş-ebraică; hagios - greacă) cu înţelesul de separat de imperfecţiunile vieţii, consacrat pentru Dumnezeu, folosit pentru persoane, lucruri, locuri, atribut fundamental al divinităţii (Exodul 15:11; 1 Samuel 2:2) este – pentru oameni – o consecinţă a lucrării mântuitoare a Domnului Isus Hristos (1 Corinteni 1:30; 1 Tesaloniceni 3:12-13) şi nicidecum vreun merit aducător de venerare (1 Corinteni 4:1-7).
Pe de altă parte, Dumnezeu interzice categoric să se ia legătura cu cei morţi (Deuteronom 18:9-12; Isaia 8:19-20), fără să se facă distincţie între cei drepţi sau cei morţi în păcat, căci Saul a apelat la un „sfânt”, numai că pe rol era un demon, fapt ce a pecetluit soarta lui (1 Cronici 10:13-14). Nici Domnul Hristos nu a devenit Mijlocitor decât după înviere şi El rămâne singurul în această slujbă (Evrei 4:14-16). Prin El avem intrare la Tatăl (Evrei 10:19). El vine… „în ajutorul seminţei lui Avraam” (Evrei 2:16) căci Avraam a mijlocit pentru Sodoma, când era în viaţă (Genesa 18:23-32) nu după ce a murit, potrivit refuzului metaforic din Luca 16:24-31. De altfel acesta este tonul întregii Scripturi: nimeni dintre cei morţi, nici Maria, nici apostolii nu se află în postura de mijlocitori, ci aşteaptă învierea pentru a primi un trup de slavă şi pentru a fi răsplătiţi (Daniel 12:13; 2 Timotei 4:8; Apocalipsa 20:4). La această abatere a contribuit mult doctrina „nemuririi” (infiltrată din alte religii), neschimbată de reformatori (minciuna din Eden) conform căreia sfinţii nu mor, ci „trăiesc” în altă ipostază înaintea lui Dumnezeu. Ori în această idee, este logic, că cine s-a rugat până a trăit, cum nu se va ruga, cum nu va mijloci pentru cei dragi dacă „trăieşte” şi se închină înaintea lui Dumnezeu în cer. Cele afirmate nu intră în conflict cu spusele Domnului, care a afirmat că Dumnezeu este Dumnezeul lui Avraam Isaac şi Iacov, dar tot Scriptura spune că ei au murit în credinţă (Evrei 11:13). Domnul nu a afirmat că Avraam trăieşte, ci a spus: „că morţii înviază”, în această condiţie, pentru El toţi sunt vii (Luca 20:37-38).
Totodată nici îngerii nu acceptă închinare (Faptele Apostolilor 10:25-26; Apocalipsa 19:10; 22:8-9). Cazurile de o posibilă închinare în faţa oamenilor – fiii prorocilor în faţa lui Elisei (2 Împăraţi 2:15) nu implica venerare, ci o formă de salut. Căci Legea de pe Sinai, interzicea cu desăvârşire prin primele două porunci, orice formă de închinare şi de asociere a unei fiinţe sau lucruri din univers cu Dumnezeu (Exodul 20:1-6). Nerespectând acest concept de bază, s-a deviat în idolatrie (Romani 1:19-25).
Chiar dacă iniţial oricărei forme bidimensionale (picturi) sau tridimensionale (sculpturi) i s-a dat doar rolul de reprezentare, toată istoria ne dovedeşte că oamenii s-au „scăpat” şi cu timpul au transferat toate prerogativele divinităţii asupra imaginii fizice. De exemplu: nu se ştie exact dacă iniţial israeliţii prin viţeii din locaşurile lor de cult din Betel şi Dan, socoteau că ei sunt o reprezentare a lui Iahve, sau sunt doar suportul carului de heruvimi pe care stă tronul Lui. Dar fără întârziere, totul a fost atribuit statuii şi Iahve a „dispărut” din locul socotit sacru şi din minţile oamenilor.
Felul în care forurile bisericeşti i-au grupat şi organizat, pe sfinţii sau oamenii socotiţi sfinţi este acelaşi cadru deviat al religiilor păgâne. Astfel Andrei este protectorul pescarilor, Grigore al cântăreţilor, Luca al doctorilor etc. Un zeu al mărilor, altul al agriculturii, o zeiţă a fertilităţii, un zeu al războiului etc. Iar aureola din jurul capului lor, este la fel ca cea din jurul lui Budha. Posibil ca Satan, cel care pornind de la păcatul iniţial face deviaţii înşelătoare, să fi folosit organizarea din cer, unde este un înger al apelor, altul al focului (Apocalipsa 16:5; 14:18) şi pe aceeaşi filieră şi alţi responsabili, al nimicirii (Evrei 12:23) etc. Dar între organizarea satanică şi cea divină este o diferenţă majoră, de fond, căci îngerii lui Dumnezeu execută totul sub autoritatea divină şi în respectarea principiilor şi atributelor lui Dumnezeu (Psalmul 103:19-21; 148:1-2) dar Satan, fapt dovedit prin organizarea zeilor şi prin propunerea făcută omului de a fi ca Dumnezeu (foarte actualizată prin doctrina New-Age), a dezvoltat un sistem antiteocratic, de balaur cu multe capete, bazat pe confuzie, de falsă libertate, de puteri paralele aparent complementare dar care se află în opoziţie, un plus şi un minus (ying şi yang), bine şi rău, provenit din abaterea iniţială (pomul cunoştinţei binelui şi răului), fapt îngăduit de Dumnezeu, doar în condiţia existenţei şi a lucrării diavolului. Slavă Domnului că în noul Eden nu va mai fi pomul acesta, ci pomul vieţii!
Cea mai mare putere idolatră este construită prin deformarea imaginii şi rolul Mariei, fecioara şi mama Domnului Hristos şi a patru băieţi şi cel puţin două fete (Matei 13:55-56). Căci expresia de „binecuvântată între femei” (Luca 1:28) au purtat-o şi alte eroine din V. T. (Judecătorii 5:24; 1 Samuel 25:33). De-a lungul istoriei „sfânta fecioară” (zeiţa mamă) – un împrumut foarte evident din păgânătate (Astarteea, Iştar) a fost socotită pururi fecioară, imaculată, până când în anul 1951 papa Pius al VII-lea a proclamat înălţarea ei la cer. Astfel s-a ajuns ca în creştinătate Maria să deţină supremaţia absolută, în special în Biserica Catolică. Dar şi în Biserica Ortodoxă există psaltire falsificată în care numele divin Dumnezeu, Domnul sunt înlocuite cu al „Fecioarei născătoare de Dumnezeu” - teotokos.
În încheierea acestei dezbateri restrânse, menţionez că abaterile primare pe care s-a clădit de-a lungul secolelor au fost date de supraaprecieri după modelele păgâne, religioase sau laice şi de câştiguri materiale şi financiare ale bisericilor şi în special a clerului. Un fapt negativ, a fost tolerarea sau acceptarea parţială a lor chiar din partea unor oameni socotiţi de valoare, ca Augustin sau alţii. Fapt repetabil şi astăzi, când fondul charismatic reuneşte într-un mod fără precedent, dar ca un precedent foarte periculos, mişcarea penticostală în deviaţia ei ulterioară şi aducerea pe aceeaşi undă a unor mase largi din Biserica Catolică, dar care nu se dezic deloc de idolatria lor. Aceste stări, sunt un declin foarte tentant, dar care se va dovedi falimentar, căci îi va reuni pe toţi cei care, deşi se numesc creştini, prin împrumutul idolatru păgân, ce îşi are originea în babilonul antic, într-un apogeu apocaliptic ce-şi va primi odată condamnarea, atât din partea umanităţii, pe care a înşelat-o milenii la rând, cât şi din partea lui Dumnezeu, pe care L-a substituit cu un fond demonic.
De aceea este nevoie, din nou, ca unii să se întoarcă de la idoli „încreştinaţi” (de la Moş Crăciun la Isus Hristos) aşa ca în 1 Tesaloniceni 1:9. Iar ceilalţi să înţeleagă ce scrie apostolul în încheierea epistolei sale: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli (1 Ioan 5:21).