Domnul Isus a zis ucenicilor Săi: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu ... Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou” (Matei 26:26-28), ceea ce face din Cina Domnului, simbolul noului legământ. Apostolul Pavel reluând cele spuse de Domnul ucenicilor, dar şi lui personal, scria: „Pentrucă, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Corinteni 11:26), arătând că „împărtăşirea” (1 Corinteni 10:16), este ritul permanent al Bisericii. Prin ea se realizează o dramatizare a ispăşirii cristice – atât ca eveniment unic şi irepetabil - „S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evrei 9:26) cât şi ca unire a fiecărui credincios prin botezul legământului - „prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, ... dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El” (Romani 6:3-8). Cina Domnului este şi un simbol al părtăşiei vitale a trupului Domnului care este Biserica - „Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” (1 Corinteni 10:17), deci un caracter eclesiologic, dar şi unul escatologic - o proclamare anticipativă a părtăşiei desăvârşite a viitorului, despre care Domnul a spus: „când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu” (Matei 26:29). „După cum această pâine frântă, odinioară răspândită pe câmpuri, a fost strânsă împreună şi a devenit o pâine, tot aşa şi Biserica Ta să fie adunată la un loc de la marginile pământului în împărăţia Ta”1
Importanţa Cinei Domnului e dovedită de unicitatea ei ca singurul act ceremonial (cu elemente fizice: azimi şi rodul viţei) al noului legământ, care concentrează prin simbolurile şi valoarea sa spirituală, toată lucrarea răscumpărătoare efectuată prin Domnul Isus Hristos. Toate jertfele şi toate sărbătorile de peste an şi ani, din vechiul legământ (ce foloseau diferite elemente materiale) oglindeau lucrarea „unui legământ nou, nu al slovei, ci a Duhului” (2 Corinteni 3:6). „Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune” (Evrei 8:6). Aceste lucruri au fost plănuite, de Marele Arhitect şi Mântuitor, de la întemeierea lumii şi realizate la vremea potrivită. „El (Domnul Isus Hristos) este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi-născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, .... Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El. El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1:15-20).
Toate doctrinele confesionale din creştinism au ca sacrament sau ca act de cult euharistia2, dar există concepte diferite ale catolicilor, ortodocşilor, reformaţilor şi ale altor curente teologice referitoare la reprezentarea trupului şi sângelui Domnului în elementele fizice ale Cinei Domnului şi alte aspecte procedurale.
Biserica Catolică consideră că pâinea şi vinul (al doilea element fiind consumat numai de cler) sunt trupul şi sângele lui Isus Hristos – adică se produce o transsubstanţiere – o transformare metafizică reală – cu ocazia sfintei euharistii oficiată de preoţii succesiunii apostolice. Ei socotesc că Isus Hristos oferă din nou o jertfă în acelaşi sens în care a fost răstignirea (Conciliu de la Trent 1545-1563). Argumentul prezentat este textul din Ioan 6:27-58. Augustin şi alţi teologi au considerat că Domnul Isus a vorbit aici despre Cina Domnului, iar Bernard de Clairvaux, W. Barcley şi mulţi alţii, cred că Mîntuitorul a vorbit despre trupul şi sângele Său, „pe fondul şi în termenii jertfelor şi a religiilor misterelor”3.
Discuţia Domnului cu iudeii, din Ioan 6, a fost ocazionată de dorinţa lor după o nouă înmulţire a pâinilor. El le-a zis: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului; ... Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29). Apoi ei au făcut referire la mana de pe vremea lui Moise. Atunci Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; .... Eu Sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6:32-35). Domnul a vorbit despre voia Tatălui, împlinită în El, ca: „oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţa veşnică” (Ioan 6:40). Tot Domnul Hristos a zis Tatălui: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat ... vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:5-7). „Prin această «voie» am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna” (Evrei 10:10). Este evident că acceptarea Domnului, prin credinţă, ca Cel trimis de Tatăl, pentru a ne aduce nemurirea, prin moartea Lui, explică şi cele spuse de Domnul în continuare: „Eu Sunt Pânea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). A crede că împărtăşirea cu elemente sacre, fără credinţă în persoana Domnului şi învăţătura Sa, oferă viaţa este cel mult credinţă fără fapte, adică o credinţă moartă (Iacov 2:26). Acestea toate, ca în cazul ucenicilor, care au crezut şi l-au urmat, se încununează cu actul Cinei Domnului, dar arată că nu se referă numai la ea, căci El a vorbit despre o părtăşie şi o unire totală cu El, nu numai ocazionată de un act de cult, oricât de sacramental ar fi privit. „Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat, ... Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine»” (Ioan 6:53-57). Din afirmaţia Domnului, „…cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă”, referitoare la atitudinea celor ce n-au înţeles spusele Lui şi l-au părăsit, rezultă profund necesitatea unui act de credinţă, iar expresia rostită de Domnul „…acesta este trupul Meu” (Matei 26:26) nu permite o interpretare literală – căci Domnul nu avea două trupuri fizice, ci unul fizic şi celălalt simbolic.
Martin Luther a enunţat teoria consubstanţierii, adică pâinea şi vinul conţin trupul şi sângele Domnului, ele nu se transformă metafizic, dar pe lângă ele / cu şi sub ele avem trupul şi sângele Domnului. El a considerat că aceste elemente se unesc cu substanţa glorificată a Domnului Hristos. El a diferit în interpretare de Calvin, care considera că pâinea şi vinul conţin în mod spiritual trupul şi sângele Domnului, iar părtăşia cu El se realizează în duh, prin credinţă. Iar Zwingli le prezintă ca simboluri cu rol de amintire, pe fond de credinţă. Argumentul lui era că Cina Domnului se face prin amintirea (pomenirea) Domnului şi a lucrării Sale ispăşitoare (Luca 22:19). Este evident că aceste trei teorii ale reformatorilor, descriu ruperea de trecutul catolic, prin reducerea „impozitului” plătit autorităţii papale. În general, se poate vedea felul în care a fost prezentat un adevăr, într-un tipar de gândire uman, sub impact filozofic şi cultural. Situaţia religioasă dogmatică şi practică din fiecare generaţie îi marchează foarte puternic chiar şi pe cei ce vor să găsească cu sinceritate adevărul biblic – încărcat de putere spirituală şi evidenţiat prin cele mai puternice simboluri.
Ceea ce este clar în Sfintele Scripturi este faptul că aceste elemente tainice nu sunt o prezentare şi reprezentare fizică a Mântuitorului sacrificat şi apoi glorificat. Pavel scrie în 1 Corinteni 10:16 - „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?” El explică părtăşia/comuniunea cu Domnul Hristos, arătând relaţia om – divinitate, prin câteva exemple ale unor activităţi ce folosesc elemente fizice, dar realizează o unire la nivel de duh. El aminteşte de evreii eliberaţi din Egipt, chemaţi să fie poporul lui Iahve: „toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos” (1 Corinteni 10:3-4). Accentul nu cade pe „mâncare, băutură, stânca” ci pe „duhovnicească” , căci Domnul a zis: „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Într-un mod asemănător cum noi, credincioşii din adunare suntem trupul Lui prin părtăşia noastră – deşi fizic nu există nicio tangenţă. „Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” (1 Corinteni 10:17). Apostolul mai scria despre comuniunea intermediată, la nivel fizic, de jertfele de la Cortul Domnului: „Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei ce mănâncă jertfele, nu unt ei în împărtăşire cu altarul?” (1 Corinteni 10:18). De asemenea, este oferit exemplul negativ al împărtăşirii cu demonii prin participarea la ofrandele templelor păgâne: „Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor, este ceva? Sau că un idol este ceva? (Credincioşii puteau consuma carnea ce a fost jertfită idolilor, pentru că ea în mod intrinsec nu conţinea nimic demonic. Era afectat doar cel care avea o gândire afectată de o relaţie cu spiritul acelui idol – 1 Corinteni 10:24-31) Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc demonilor şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu demonii” (1 Corinteni 10:19-20). Aşadar, elementele fizice sfinte sau profane nu au nicio putere fără comuniunea spirituală, ce se realizează prin credinţă. În concluzie, după cum în Vechiul Testament mâncarea duhovnicească provenea dintr-o stâncă ce era Hristos (1 Corinteni 10:3-4), (dar nu unul cu elemente fizico-chimice – căci am devia în panteism), tot aşa imaginea Cinei, nu este trup şi sânge uman căci erau interzise a se consuma, dar nici nu pot fi reduse la o ceremonie de ordin cultural sau istoric, după cum şi botezul nu este o simplă spălare fizică, ci un act cu conţinut şi efect spiritual.
Se poate afirma, rămânând în spiritul Bibliei, că apostolii Domnului nu accentuează aceste aspecte, ce se pot constitui în păreri îndoielnice, ci o consideraţie şi pregătire corespunzătoare socotindu-L pe Domnul Hristos prin credinţă – elementul general – ce realizează la nivel primar de duh, dar cu efect în întreaga noastră fiinţă consistenţa, simţirea şi trăirea unui moment înălţător de părtăşie sfântă. Este absolut necesar să avem o atitudine de o înaltă consideraţie şi responsabilitate în faţa acestui eveniment, care se înscrie ca unica sărbătoare oficială a noului legământ. Tot în această idee este indicat să fie folosite ca elemente azimele (apus), nu pâinea dospită (răsărit) căci expresia ARTOS din original nu poate anula sistemul Paştelui, cum cerea obligativitatea AZIMOS, iar rodul viţei nefermentat poate constitui mai bine prin nefermentare imaginea sacră a sângelui Domnului. „De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze, deci, pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osîndiţi odată cu lumea” (1 Corinteni 11:27-32). Privind în istorie, aflăm din „Învăţătura celor doisprezece apostoli”, una dintre primele scrieri creştine, că sfânta euharistie era considerată indispensabilă în viaţa creştinilor, iar împărtăşirea era condiţionată nu numai de primirea botezului, ci şi de pocăinţă. „Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă nu este, să se pocăiască!”4
Prin consumul Cinei, nu se oferă iertarea sau vindecarea magică (aşa cum s-a sugerat în secolul II prin termenul „pâinea nemuririi”5). Dimpotrivă, participarea iresponsabilă şi vinovată, coboară din punct de vedere spirituală şi are efect de pedeapsă dacă cineva nu vrea să facă efortul intelectual de înţelegere a ceea ce a făcut Domnul prin lucrarea Sa şi efortul volitiv de recunoaştere a greşelilor cu pocăinţa corespunzătoare. În cazul lui Petru, se arată vinovăţia faţă de Domnul, care prin harul iertării, acordat celui ce plânge cu amar, primeşte graţiere. În cazul lui Iuda se evidenţiază ipocrizia şi sfidarea provocării la o cercetare sinceră, care se soldează cu osânda veşnică. Cina Domnului nu este o „taină” ce realizează în noi vreo lucrare spirituală, doar prin consumul elementelor sacre, după cum nici botezul copiilor mici, în incapacitatea de percepere a fenomenului, nu are nicio valoare şi niciun efect, fără înnoirea spirituală ce se realizează la nivelul minţii. De aceea, este foarte important ca vestirea morţii Domnului, prin comuniunea cu trupul şi sângele Său, să ne reafirme că şi noi am fost asociaţi morţii lui, „că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, (iată şi verificarea rămânerii în Hristos, cercetarea cu judecată dreaptă a vieţii noastre spirituale din prezent) pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Romani 6:3-4). Este necesar un angajament adiţional de a trăi în aşa fel ca să nu fie nevoie (de altfel nici nu este posibil), de o nouă jertfă răscumpărătoare. O viaţă în păcat şi o proclamare a morţii Domnului „reclamă” o nouă moarte ispăşitoare, dar o viaţă trăită în părtăşie sfântă cu Domnul şi cu cei credincioşi ne învredniceşte; dacă umblăm cu Domnul, putem sta (prin har) la „Masa Domnului”. El este gelos şi ne vrea să Îi aparţinem în totalitate, pentru eternitate.