În analiza „căderii şi apostaziei” trebuie să facem conexiunea cu ceea ce Biblia numeşte „păcatul cu voia”. În Numeri 15:22-31 scrie: „Dacă păcătuiţi fără voie, şi nu păziţi toate poruncile pe care le-a făcut cunoscut lui Moise Domnul…Atât pentru băştinaşul dintre copiii lui Israel, cât şi pentru străinul care locuieşte în mijlocul lor, să fie aceeaşi lege, când va păcătui fără voie. Dar dacă cineva, fie băştinaş fie străin, păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul: acela va fi nimicit din mijlocul poporului său, căci a nesocotit cuvântul Domnului, şi a călcat porunca Lui; va fi nimicit şi îşi va lua astfel pedeapsa pentru nelegiuirea lui”. După sistemul Legii, din punct de vedere a posibilităţilor de iertare, păcatele erau fără voie (din neştiinţă, din nechibzuinţă) – pentru care se putea aduce jertfă şi cu voie – considerând că cel ce le comite „huleşte pe Domnul”, „a nesocotit cuvântul Domnului” – pentru această situaţie nu se admitea jertfă, cel în cauză trebuia omorât „şi îşi va lua astfel pedeapsa pentru nelegiuirea lui”.
Se observă uşor că şi în noul legământ păcatul cu voia nu are iertare şi totodată este numit la fel, hulă, batjocură, împotriva lui Dumnezeu sau direct împotriva Duhului Sfânt, al harului mântuirii: „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?” (Evrei 10:26-29). Deci faptul acesta este posibil pentru cel ce „a fost sfinţit”, pentru cel ce are legământ şi pângăreşte sângele sacru cu care s-a făcut ispăşire în cer (Evrei 10:24-26). Iar în Evrei 6:6 este expresia similară „dau pe Fiul lui Dumnezeu să fie batjocorit”.
Această stare de păcat, se soldează cu lepădare şi blestem (Evrei 6:8). Comparaţia oferită aici este şi ea clarificatoare: „Când un pământ (omul) este adăpat de ploaia (investiţia divină a Cuvântului sub lucrarea Duhului) care cade adesea pe el şi rodeşte o iarbă folositoare (un caracter nou, roade vrednice de pocăinţă, lucrare potrivit cu darul primit) celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare (apreciere şi răsplată) de la Dumnezeu. Dar dacă aduce spini şi mărăcini (stări păcătoase) este lepădat şi aproape să fie blestemat şi sfârşeşte prin a i se pune foc”(Evrei 6:7-8). De regulă, după un timp, ca la smochinul neroditor vine lepădarea ca efect al apostaziei. La fel s-a exprimat Domnul Hristos despre păcatul veşnic – pentru care „nu (se) va căpăta iertare în veac” (Marcu 3:29) – El a numit acest păcat „a huli împotriva Duhului Sfânt, a Duhului harului” din Evrei 10:29.
Şi 1 Ioan 5:16-17 este posibil să se refere tot la păcatul iremediabil spre deosebire de celelalte greşeli şi păcate pentru care este iertare prin jertfa şi mijlocirea Marelui nostru preot Isus Hristos (1 Ioan 2:1-2; Evrei 7:25). „Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvârşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela. Orice nelegiuire este păcat; dar este un păcat, care nu duce la moarte”.
În aceeaşi epistolă, 1 Ioan să ne oprim cu dreptate şi la pasajul din 1 Ioan 3:6-9 „Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut. Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit. Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu”. Cele scrise de Ioan pot fi folosite ca argument puternic pentru a dovedi că cel odată născut din Dumnezeu ,,nu poate păcătui fiindcă este născut din Dumnezeu”. Dar se observă clar că după ce apostolul arată lucrarea divină de eradicare a păcatului şi imposibilitatea ca Dumnezeu să aibă vreo legătură cu păcatul, el scrie „oricine RĂMÂNE ÎN EL, nu păcătuieşte” căci „cine păcătuieşte este de la diavolul”. Nu Dumnezeu, ci diavolul este sursa şi suportul păcatului. Apoi în versetul 9 el arată că sămânţa divină (Cuvântul din care am fost născuţi din nou) câtă vreme RĂMÂNE în om nu poate păcătui „căci Duhul ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13). Expresia „a rămâne” în Dumnezeu, în Cuvânt, în El, condiţia păstrării în har, străbate din plin această epistolă (2:6, 14, 24, 27, 28; 3:6, 9, 17, 24; 4:13, 15, 16).
Cât despre anticriştii din versetul 18-19, ei nu erau „dintre ai noştri” căci altfel n-ar fi ieşit dintre ai noştri, nu elimină posibilitatea ca aceştia să fi fost dintre ai noştri, ci doar că de la un moment dat s-au disociat, s-au lepădat de „Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică” (2 Petru 2:1). Greşeala şi vinovăţia lor constă în faptul că n-au rămas în ceea ce au auzit şi poate pipăit de la început şi astfel n-au putut „rămânea în Fiul şi în Tatăl” (1 Ioan 2:24).
Realitatea spirituală a credincioşilor din Apocalipsa 3:1-5 dovedeşte şi ea posibilitatea căderii, în mod absolut: „Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: «Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: «Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, deci, cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine. Totuşi ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici. Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui”. Avertizarea lui Pavel din 2 Timotei 2:17-19 arată deasemenea că abaterea de la adevăr duce la „răsturnarea” credinţei celor nestatornici: „ Şi cuvântul lor va roade ca gangrena. Din numărul acestora Sunt Imeneu şi Filet, care s-au abătut de la adevăr. Ei zic că a şi venit învierea, şi răstoarnă credinţa unora. Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce Sunt ai Lui”; şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!”
Astfel identificăm cel puţin următoarele situaţii posibile de abastere şi cădere:
- Infiltrarea în Biserică a oamenilor fireşti, nenăscuţi din nou – ei nu cunosc pe Dumnezeu şi sunt ca adunătura de străini care s-a unit cu Israel la ieşirea din Egipt (Numeri 11:4; Matei 3:7-9; 1 Corinteni 15:34; 2 Timotei 3:1-7).
- Abaterea de la adevăr sub influenţa lumii, a ispitelor – prunci în Hristos la care se prelungeşte sau există regres în naşterea şi creşterea spirituală. Pavel îi numeşte nepios (lb. greacă) – neînvăţat, creştin copilăros (1 Corinteni 3:13; Efeseni 4:14; Evrei 5:13; Galateni 4:19). De regulă aceştia pot cădea deodată în vreo greşeală (Galateni 6:1). Ei pot fi întorşi de la rătăcirea căii lor (Iacov 5:19-20), cu condiţia pocăinţei.
- Căderea din har, lepădarea de credinţă, ca fenomen izolat (particular) sau chiar fenomen de masă, asemenea evreilor în Vechiul Testament (1 Timotei 4:1). Ultima rătăcire va cuprinde un Babilon religios (2 Tesaloniceni 2:3-12).
În concluzie, mântuirea a fost realizată prin jertfa Fiului lui Dumnezeu şi se intră în „posesia” ei prin credinţă şi pocăinţă (Faptele Apostolilor 20:20-21). Păstrarea mântuirii, perseverenţa sfinţilor în har este lucrarea Duhului harului şi a sesiunii Marelui Preot – Domnul Isus, dar necesită din partea credinciosului statornicie şi stăruinţă în har (Filipeni 2:12-13). Toate făgăduinţele divine conţin necesitatea ascultării credinţei (Evrei 6:11-15). De aceea Pavel era atât de imperativ, scriind în 1 Timotei 1:18-19 „Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după proorociile făcute mai înainte despre tine, este ca, prin ele să te lupţi lupta cea bună, şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat pe care unii l-au pierdut, şi au căzut din credinţă”.