Este incontestabil faptul că nu toţi oamenii vor fi mântuiţi, dar întrebarea problematică este: cei ce au fost mântuiţi în prima fază (în sensul de iertaţi, născuţi din nou) mai pot să piardă mântuirea sau sorţul lor este definitiv în partea dreaptă?
Să abordăm problema în întreg planul lui Dumnezeu, evaluând lucrurile de la originea lor la destinul veşnic „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său…după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi” (Efeseni 1:7-9). „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii…Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic…” (Matei 25:34-41).
Din cele scrise, înţelegem că harul divin este imens (bogat) şi Împărăţia pregătită, totuşi lepădarea unora va fi o realitate, un blestem „rezervat” mai întâi diavolului şi îngerilor lui. Ei au fost iniţial în slavă, au făcut parte din Împărăţia lui Dumnezeu, dar pentru că au păcătuit au fost lepădaţi. „El (Dumnezeu) a păstrat pentru judecăţile zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa” (Iuda 1:6). Căderea lor nu a fost numai premisa căderii oamenilor, ci şi cauza păcatului, prin ispită (Genesa 3:1-6).
Există în teologie teoria „harului irezistibil”, interpretare potrivit căreia cei ce au fost mântuiţi şi acceptaţi odată de Domnul, nu mai pot cădea din har. Ea se sprijină pe explicaţii specifice a unor referinţe biblice de genul: „Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu” (Ioan 10:26-29). „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6). În aceste citate însă este evidenţiată lucrarea desăvârşită a Tatălui, a Domnului Hristos, imposibilitatea reuşitei vreunui atac al diavolului sau posibilitatea hazardului negativ, nicidecum suspendarea luptei omului pentru a rămâne în harul lui Dumnezeu. Iată ce menţionează Biblia pe această temă: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” (Matei 26:41). „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (Galateni 6:1). Aşadar, sunt admise situaţii de cădere în păcate din slăbiciune şi neveghere, de aceea apostolul Pavel scria despre sine: „Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni 9:27). Pavel se pune în gardă pentru a nu-şi pierde mântuirea (răsplata – socotesc unii), dar îi avertizează pe toţi să „ţină” învăţăturile, pentru a nu fi crezut degeaba. „Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia pe care v-am propovăduit-o pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut” (1Corinteni 15:1-2). Acelaşi Pavel tratează combinat problemele slujitorilor şi ale oricui din popor în 1 Corinteni 3: 10-15 pentru că există posibilitatea să nu fie sesizată aici căderea, abaterea cuiva, dar ratarea mântuirii poate fi o opţiune a focului, iar răsplata poate fi suspendată şi ea.
Apostolul Petru sesiza şi el starea şi pericolul celor căzuţi, când scria: ,,Oamenii aceştia sunt nişte fântâni fără apă, nişte nori, alungaţi de furtună: lor le este păstrată negura întunericului. Ei vorbesc cu trufie lucruri de nimic, momesc, cu poftele cărnii şi cu desfrânări, pe cei ce de abia au scăpat de cei ce trăiesc în rătăcire. Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit. În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: «Cânele s-a întors la ce vărsase» şi «scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă»” (2 Petru 2:17-22). Apostolul oferă exemple: îngerii, Balaam, dar explică şi neplăcuta regulă generală. Oamenii ajung liberi prin răscumpărarea Domnului Hristos, dar aceasta îi solicită să trăiască în libertate, să nu mai ofere fiinţa lor ca mijloc al păcatului. Însă ispitele intervin, iar când omul cedează, iar ajunge în stare de păcat, ba încă mai gravă decât cea anterioară umblării pe „calea neprihănirii”.
Dictonul celor care nu acceptă posibilitatea de cădere şi apostazie este „Dacă avem mântuirea nu o putem pierde. Dacă o pierdem, n-am avut-o niciodată”, sau aforismul „Odată mântuit, pentru totdeauna mântuit”. Aceste afirmaţii, interesante, sunt plăcute, dar am arătat în parte că istoria biblică prezintă cu exemple din cer şi de pe pământ, posibilitatea căderii şi apostaziei. Pentru a evidenţia că păstrarea sfinţilor în har este complementară cu perseverenţa sfinţilor în har, să reevaluăm teologia reformatorilor care avea de a face cu combaterea „dreptului” la a „doua şansă”, chiar şi după moarte, ceea ce este evident un concept nebiblic. Aceasta atât pe baza imposibilităţii câştigării după moarte (Evrei 9:27-28; Luca 16:19-31), cât şi a imposibilităţii „răstignirii Fiului lui Dumnezeu a doua oară” (Evrei 6:6). Dar una este posibilitatea căderii despre care am arătat deja câteva dovezi şi alta este posibilitatea redobândirii mântuirii, despre care voi vorbi în continuare.
Domnul Hristos a afirmat despre Sine Însuşi „Iată Robul Meu pe care L-am ales, Prea iubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va vesti Neamurilor judecata. El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe uliţe. Nu va frânge o trestie ruptă, şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata. Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui” (Matei 12:18-21). Deci, din punct de vedere natural, fizic, cine-i rupt poate fi întărit, cine fumegă poate fi aprins, dar cine-i uscat sau stins nu mai poate fi readus la existenţă. Diferenţa concretă dintre ceea ce susţin şi acest concept reformat este dată de posibilitatea căderii, apostaziei unora care au avut parte de harul mântuirii, au fost născuţi din nou, dar au murit din nou, căci aşa se explică normal afirmaţia lui Iuda „de două ori morţi, dezrădăcinaţi” (Iuda 1:12).
Voi prezenta acum „problema” din Evrei urmată şi de explicarea altor texte aferente. Textul din Evrei 6:4-6 este cel mai disputat pasaj biblic referitor la perseverenţa sfinţilor. Iată-l: „Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit” (Evrei 6:4-6). Doctrina lutherană acceptă totuşi că expresia „să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” indică faptul că aceştia s-au pocăit în mod real în trecut, au fost regeneraţi, au fost creştini autentici, dar apoi revine şi nu acceptă doctrina perseverenţei sfinţilor în har, socotind că aici este un exemplu de „abordare evanghelică a legii” şi scriitorul l-a folosit doar ca argument „ad hominem” (pentru om) valabil printr-o concluzie care este absurdă. Ei socotesc că acest text nu ar putea intra în conflict cu altele din Scripturi – tocmai de aceea voi aduce şi texte suficiente pentru a vedea că există posibilitatea căderii din har.
Fără a exemplifica şi identifica în mod concret cele patru aprecieri din versetele 4 şi 5: „au fost luminaţi odată, au gustat din darul ceresc, s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor” – căci ele nu pot fi delimitate nici cronologizate suficient de distinct, căci interferează – putem totuşi puncta că aceşti indivizi nu sunt nişte novici şi neiniţiaţi total în cele sfinte, dimpotrivă, au înregistrat o anumită creştere spirituală şi experienţă pe calea Domnului. Însă dacă „totuşi” au căzut (nu-i normal, dar este posibil), ei nu mai pot fi aduşi la pocăinţă, adică nu mai pot reîncepe drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu. Important de reţinut este nu că ei n-ar fi primiţi (deşi cu aceasta nu spun că pot), ci că ei nu mai ajung în condiţia de a cere, de a vrea, de a se lupta pentru ridicare. Găsesc o comparaţie cu îngerii căzuţi – nu avem nici o referinţă biblică că vreunul din ei ar fi manifestat spirit de pocăinţă.