B. Învăţătura şi practica apostolilor despre alimentele „curate” şi „necurate”
1. Învăţătura apostolilor
Ucenicilor nu le-a fost uşor să înţeleagă învăţătura profundă a Învăţătorului lor, de aceea adesea Îi cereau explicaţii, iar uneori, efectiv nu înţelegeau, urmând ca mai târziu, după primirea Sfântului Duh, care avea să-i călăuzească în tot adevărul, să priceapă toate lucrurile. La sfârşitul misiunii publice, înainte de patimile Sale, Domnul le-a spus: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; ...” (Ioan 16:12-13).
Apostolul Petru nu a consumat alimente considerate necurate de Lege. El a mărturisit mai târziu, exprimându-şi dezgustul în faţa „meniului” necurat din viziunea de la Iope. „Nicidecum, Doamne”, a răspuns Petru. „Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat” (Fapte 10:14). El a rămas apostolul iudeilor (Galateni 2:8), mediu în care n-a fost nevoit să-şi încalce regulile poporului său. Din relatarea şi apărarea apostolului Petru se poate înţelege, prin prisma vedeniei, că separarea curat/necurat a căpătat un aspect alegoric, urmând ca şi acest concept să fie restructurat, din moment ce i s-a spus lui Petru. „Şi glasul i-a zis iarăşi a doua oară: «Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat»” (Fapte 10:15).
Evreii ar fi trebuit să-şi amintească din istoria lor şi referinţele profetice, în special ale lui Ezechiel, că şi ei fuseseră necuraţi, dar au beneficiat de harul alegerii lui Yahve. Apostolul Pavel, ca unul care a primit dreptul de-a întregi Cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni 1:26), adică a scrie interpretări corecte ale Legii pe care a învăţat-o atât de bine încă din copilărie (Galateni 1:14), a prezentat mai pe larg doctrina alimentelor „curate” şi „necurate” în Noul Legământ. Explicaţia lui are la bază doctrina mântuirii, care deşi este prezentă prin legământ şi făgăduinţe, la poporul evreu (Romani 9:4-5), urma să fie adusă la „cunoştinţa tuturor neamurilor ca să asculte de credinţă” (Romani 16:26).
În acest cadru lărgit, problema alimentaţiei trebuie tratată în concordanţă cu voia lui Dumnezeu. O primă lămurire de bază, după mai multe dispute locale între echipele de misionari şi iudaizatori a fost elaborată la Conciliu apostolilor şi prezbiterilor de la Ierusalim. Iată cuprinsul hotărâri lor: „Şi au scris astfel prin ei: «Apostolii, prezbiterii şi fraţii: către fraţii dintre neamuri, care sunt în Antiohia, în Siria şi în Cilicia, plecăciune! Fiindcă am auzit că unii, plecaţi dintre noi, fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin vorbirile lor, şi v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea; noi, după ce ne-am adunat cu toţii laolaltă, cu un gând, am găsit cu cale să alegem nişte oameni şi să-i trimitem la voi, împreună cu preaiubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oamenii aceştia, care şi-au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos. Am trimis dar pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleaşi lucruri. Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi»” (Fapte 15:23-29). Deci problema păzirii legii lui Moise, cu toate rânduielile ei, a fost restrânsă, formulându-se nişte criterii pe care apostolul neamurilor, în primul rând, îşi va formula apoi explicaţiile sale, răspunzând întrebărilor celor ce interferau cu regulile evreieşti, biblice sau tradiţionale. Rămâneau interzise doar pângăririle idolilor, care compromiteau imaginea creştinului şi ce-i mai grav, îl puneau în legătură cu spectrul demonic, în cazul deschiderii spirituale către acel mediu. Alte restricţii făceau referire la dobitoacele sugrumate şi la sânge. Evident, lista nu cuprindea nicio evidenţă despre animalele curate sau necurate şi cu atât mai puţin despre alimentele curate sau necurate pe baza spălărilor sau tangenţierilor cu materiale sau fiinţe socotite necurate.
Apostolul Pavel se ocupă de problema în discuţie în cele două scrisori, păstrate, din cele adresate corintenilor. Astfel, el soluţionează disputa referitoare la consumul cărnii (în primul rând), provenită de la templele păgâne. Probabil carnea vândută direct de la temple sau în piaţă, era mai ieftină şi uneori se oferea gratis. El scria: „Dar nu toţi au cunoştinţa aceasta. Ci unii, fiind obişnuiţi până acum cu idolul, mănâncă un lucru ca fiind jertfit unui idol; şi cugetul lor, care este slab, este întinat. Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu: nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea, şi nu pierdem nimic dacă nu mâncăm. Luaţi seama însă ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi. Căci dacă te vede cineva pe tine, care ai cunoştinţă, că şezi la masă într-un templu de idoli, cugetul lui, care este slab, nu-l va împinge pe el să mănânce din lucrurile jertfite idolilor? Şi astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoştinţe a ta: el, fratele, pentru care a murit Hristos! Dacă păcătuiţi astfel împotriva fraţilor, şi le răniţi cugetul lor slab, păcătuiţi împotriva lui Hristos. De aceea, dacă o mâncare face pe fratele meu să păcătuiască, nu voi mânca niciodată carne, ca să nu fac pe fratele meu să păcătuiască” (1 Corinteni 8:7-13). El arată clar că în mod intrinsec, niciun aliment comestibil nu este necurat: „Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumiri” (1 Timotei 4:4 ). Dar apostolul recomandă abstinenţa de la procurarea sau chiar consumul de carne care a trecut printr-o filieră idolatră, motivată de slăbiciunea noilor convertiţi, stări care-i puteau provoca la întinarea spiritului, ceea ce era o gravă vinovăţie şi pentru unii şi pentru alţii, un păcat împotriva lui Hristos.
Apostolul Pavel introduce un principiu al legii slobozeniei, cu aplicabilitate generală în epoca harului. Enunţul are o cheie de exprimare: „toate, dar nu toate/nimic”. „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” (1 Corinteni 6:12). „Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (1 Corinteni 10:23). Părintele spiritual al celor din Ahaia, doreşte ca ei să depăşească starea de copilărie (1 Corinteni 3:1-3) şi să-şi lase cugetul luminat de Sfântul Duh. El afirmă clar: „Să mâncaţi din tot ce se vinde pe piaţă, fără să cercetaţi ceva din pricina cugetului. Căci «al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el». Dacă vă pofteşte un necredincios la o masă, şi voiţi să vă duceţi, să mâncaţi din tot ce vă pune înainte, fără să cercetaţi ceva din pricina cugetului” (1 Corinteni 10:25-27). Deci, toate sunt permise spre a se consuma, neexistând nicio restricţie de categoria „curat” (sfânt), ,,necurat” (profan). Aceasta face parte din libertatea creştină. El precizează însă clar (2 Corinteni 3:17), că libertatea obţinută de oameni în Noul Legământ nu este una arbitrară sau egoistă, ci slobozenia Duhului, adică a dragostei, a altruismului. În acest sens el scrie: „Nimeni să nu-şi caute folosul lui, ci fiecare să caute folosul altuia” (1 Corinteni 10:24). Şi apoi explică: „Dar dacă vă spune cineva: «Lucrul acesta a fost jertfit idolilor», să nu mâncaţi, din pricina celui ce v-a înştiinţat şi din pricina cugetului; căci «al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el». Vorbesc aici nu de cugetul vostru, ci de cugetul altuia. Căci de ce să fie judecată slobozenia mea de cugetul altuia? Dacă mănânc, aducând mulţumiri, de ce să fiu vorbit de rău pentru un lucru, pentru care mulţumesc? Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu. Să nu fiţi pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu. După cum mă silesc şi eu în toate lucrurile să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi” (1 Corinteni 10:28-33).
Acelaşi subiect este abordat într-o altă ordine de idei când scrie: „Aşadar, să urmărim lucrurile, care duc la pacea şi zidirea noastră. Să nu nimiceşti, pentru o mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Drept vorbind, toate lucrurile sunt curate. Totuşi, a mânca din ele, când faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cădere, este rău. Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire. Încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine” (Romani 14:19-22). Din cele prezentate, se poate înţelege, că educaţia creştină şi cadrul sau contextul de caz, determină acţiunile libertăţii care impun restricţii bazate pe cu totul alte criterii decât cele legiferate în Vechiul Testament.
Într-o altă confruntare cu gnosticii şi susţinătorii vechiului sistem, al legii jertfelor şi ceremoniilor, erau două extreme, una de sorginte greacă, raţionalistă cu accent sapienţial şi alta de natură evreiască, bazată pe Lege. Pavel afirma pentru primii: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos” (Coloseni 2:8) şi pentru ceilalţi: „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Toate aceste lucruri, care pier o dată cu întrebuinţarea lor, şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti” Ascetismul are rolul lui ajutător, dar nu poate fi determinant într-o lege a credinţei urmată de fapte, nu a faptelor ce nu pot genera credinţa (Coloseni 2:20-23).
2. Practica apostolilor şi a credincioşilor din Biserica Primară
Se observă o perpetuare a sistemului din Vechiul Testament în mediile creştine evreieşti şi odată cu misiunea printre neamuri, în special prin apostolul Pavel, o practică liberă, diferită, în funcţie de cultura şi posibilităţile materiale şi economice, ale celor ce formau adunarea. Această diferenţă devenea ispititoare şi polemică la interferenţa sau posibilele duplicităţi în succesiunea trecerii prin cele două medii. Un asemenea caz este prezentat de apostolul Pavel În scrierile sale: „Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: «Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca neamurile şi nu ca iudeii, cum sileşti pe neamuri să trăiască în felul iudeilor?»” (Galateni 2:11-14). Temeiul legal al apostolului Pavel, care a considerat necesar să-l mustre pe apostolul Petru a fost: „... ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:15-16). Rezultă că iudeii aveau practici dobândite prin naştere şi educaţie (mediu), dar aceasta nu le conferea drept la mântuire, pentru că edictul Legii cu toate aspectele lui era invalid şi depăşit în epoca credinţei.
Când Evanghelia a ajuns în Europa, în Filipi, la scurt timp, Pavel şi Sila au ajuns în închisoare, unde în urma unei intervenţii supranaturale au fost invitaţi în casa comandantului penitenciarului, unde au servit masa cu libertate (Fapte 16:34). Însă când marele apostol s-a întors la Ierusalim, după a treia călătorie misionară, a fost îndemnat să ţină cont că problema trasată în Conciliu, la care el participase tot la Ierusalim, nu a fost rezolvată. „...Apoi i-au zis: «Vezi, frate, câte mii de iudei au crezut, şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege. Dar ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi iudeii, care trăiesc printre neamuri, să se lepede de Moise, că le zici să nu-şi taie copiii împrejur, şi să nu trăiască potrivit cu obiceiurile. Ce este de făcut? Negreşit, mulţimea are să se adune, căci vor auzi că ai venit. Deci, fă ce-ţi vom spune noi. Avem aici patru bărbaţi, care au făcut o juruinţă. Ia-i cu tine, curăţă-te împreună cu ei şi cheltuieşte tu pentru ei, ca să-şi radă capul. Şi astfel vor cunoaşte toţi că nu este nimic adevărat din cele ce au auzit despre tine, ci că şi tu umbli întocmai după rânduială şi păzeşti Legea. Cu privire la neamurile, care au crezut, noi am hotărât şi le-am scris că trebuie să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie». Atunci Pavel a luat pe oamenii aceia, s-a curăţit, şi a intrat cu ei a doua zi în Templu, ca să vestească sfârşitul zilelor curăţirii când se va aduce jertfă pentru fiecare din ei” (Fapte 21:19-26). Totuşi, personal cred că slujirea sub orice formă într-un templu aparţinând unui legământ anulat, nu se justifică (Evrei 8:6-7).
-
Concluzii
Dacă în Vechiul Testament, într-un cadru bine determinat şi cu un scop pedagogic, curăţia şi necurăţia asociau într-o simbioză elementul spiritual cu cel fizic, în Noul Testament, în Biserica Primară, cele două ipostaze primesc o altă valoare de factură substanţială. „Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă” (Galateni 3:23-24). Chiar dacă există situaţii circumstanţiale ce modifică termenii problemei, fondul este acelaşi: „Nu înţelegeţi că orice intră în gură merge în pântece şi apoi este aruncat afară în hazna? Dar, ce iese din gură, vine din inimă şi aceea spurcă pe om” (Matei 15:17-18).
În Noul Testament nu apare nicăieri expresia necurat, necurăţie determinată de factori naturali, ceea ce evident nu respinge igiena alimentară şi legile sanitare, ci doar de factori spirituali. Astfel necurăţia (akatharsia – păcate sexuale, fapte rele, ură, incluzând gânduri şi pofte ale inimi, pervertirea personalităţii, murdărie fizică şi materială) nu ţinea de consumarea unor alimente provenite din animale necurate sau din atingerea lor de trupuri sau obiecte întinate (necurate).
Odată cu trecerea, extinderea legământului la toate naţiunile, numai sângele care avea de-a face cu momentul sacrificiului (jertfei) era interzis. Astfel, reguli din categoria intangibilităţii fizice „nu lua” (nu cumpăra), „nu gusta” (nu consuma), „nu atinge” (păstrează distanţă) şi-au pierdut aplicabilitatea. „Aceste reguli din Vechiul Testament aveau menirea să educe poporul Israel, pentru a le trezi oamenilor conştiinţa pentru curăţia înaintea lui Dumnezeu. Dacă avem o inimă curată atunci scopul educaţiei urmărit în Vechiul Testament este atins. Aplicarea exterioară a acestor reguli nu mai este valabilă” 1
Noul cadru însă nu permite pe criterii de lepădare de sine, prin puterea iubirii creştine, activată de Duhul Sfânt şi prin capacitatea înfrânării, trăirea în mod hazardat, fără reguli de sănătate spirituală şi fizică. Adesea recomandările medicale vin să confirme ceea ce a afirmat Dumnezeu de la început, cât şi selecţia animalelor în vederea consumului lor. O minte sănătoasă şi un trup sănătos au de-a face şi cu evitarea unor alimente nesănătoase, ceea ce cred că poate fi „dictat” în modul cel mai înţelept de o călăuzire în tot adevărul. O gândire hristică, pentru viaţa de familie: „... dar dela început nu a fost aşa” (Matei 19:8), poate fi aplicată şi în regimul alimentar, amintindu-ne de Geneza 1:29, când „Dumnezeu a zis: «Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră»”. În grădina Edenului (Plăcere) omul a fost vegetarian, însă condiţiile de viaţă (cazul potopului) sau de ordin socio–economic (sărăcie, sclavie) permit diferite îngăduinţe. Accentul însă cade pe păstrarea purităţii spirituale, singurul domeniu care poate să producă vreo necurăţie de ordin fizic. „Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt în frică de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1).
În aceste condiţii, pentru cei din Biserică, alimentele sunt absolut curate în mod intrinsec şi pot fi administrate, consumate, fără nicio oprire. Aceasta nu anulează recomandarea: ,,Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire” (Romani 14:21), însă preocuparea creştină se concentrează în persoana Domnului Isus Hristos, cel care a făcut curăţirea cerului şi a pământului şi o va desăvârşi în ziua parusiei Sale.