Din grădina Edenului – locul unde omul a fost aşezat iniţial de Dumnezeu şi până în Noul Eden – aşezământul veşnic al celor mântuiţi, problema regimului alimentar pe criterii religioase a cunoscut o evoluţie pe care Biblia şi istoria Bisericii o explică în fond şi formă.
Omul, ca de altfel şi celelalte fiinţe vii de pe pământ, îşi menţine viaţa într-un mediu propice pe baza alimentaţiei, iar de la o generaţie la alta, prin procreare. Dar omul este o fiinţă religioasă prin creaţie, pe baza „genei” ce păstrează datele generale ale revelaţiei naturale, în conştiinţă. Aceste noţiuni sunt completate prin educaţie şi desăvârşite prin credinţa ce permite perceperea dumnezeirii şi a planului de mântuire. Astfel în funcţie de dispensaţia mântuirii şi etapele dezvoltării spirituale a individului, subiectul alimentaţiei a fost o problemă determinată de dorinţele cărnii, ce adesea contrastau cu conceptele minţii şi de diferenţele dintre curentele teologice.
Vechiul Testament grupează animalele admise pentru sacrilegii şi consumul ca hrană generală în jertfe şi alimente curate şi necurate. Împărţirea în aceste două categorii a instaurat un cult mozaic al sacrului şi profanului de ordin fizic, ce pe lângă uzul şi consumul propriu-zis, a statornicit, mai târziu în poporul evreu, o mulţime de reguli de genul: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru” (Coloseni 2:21). Existau avertizări în piaţă: „Să nu cumva să laşi ca bucăţica de hrană necurată să ajungă pe limba ta. Scuip-o imediat. Nici măcar să nu întinzi mâna după ea: Nu trebuie să întri în contact cu astfel de lucruri necurate; fă un ocol, închide ochii, spală-te de şapte ori dacă s-a întâmplat din neatenţie şi… şi…”1.
Odată cu descoperirea tainei celei mari şi minunate – Isus Christos, Domnul şi Mântuitorul, au fost explicate scopurile divine poruncite şi practicate în Vechiul Testament. El şi apostolii Lui au formulat pe baza luminii Duhului adevărului, principiile curăţiei şi respectiv necurăţiei din Noul Legământ. Însă creştinismul, născut în sânul iudaismului biblic şi tradiţional, cu o istorie cultică de aproximativ 1500 de ani şi-a cerut tributul, iar neplata lui a generat polemici. Aceste frământări au necesitat lămurirea crezului teologic şi metodologiei practice referitoare la mâncăruri „curate” şi „necurate”.
I. Evoluţia istorică vechi testamentală a alimentaţiei
A. Libertăţi şi restricţii în perioada anterioară Legii
1. Alimentaţia în grădina Edenului.
Protopărinţii noştri Adam şi Eva au primit două porunci privitoare la hrană. Una se referea la hrana zilnică, necesară întreţinerii vieţii fizice. „Şi Dumnezeu a zis: «Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră» (Geneza 1:29). Cealaltă avea caracter spiritual, dar interesant că avea legătură cu cea dintâi. „...«Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit»” (Geneza 2:16-17).
Provocarea şarpelui, ajuns ulterior cel vechi2 (Apocalipsa 12:9), s-a soldat cu încălcarea poruncii alimentare şi modificarea condiţiilor generale de viaţă şi evident şi a alimentaţiei (Geneza 3:1-24). Foarte posibil, ca odată cu noua condiţie spirituală a omului – căzut în păcat, atunci când Adam şi Eva au fost îmbrăcaţi în haine de piele, să fi fost învăţaţi principiul jertfei substituitoare şi totodată regimul animalelor curate şi necurate, acceptate sau neacceptate ca ofrande înaintea lui Dumnezeu.
2. Practici referitoare la jertfe - alimente, de la Adam la Noe
Într-o istorie de aproximativ 1600 de ani, despre care avem puţine detalii, a trăit Abel, Set şi alţi patriarhi cunoscuţi pentru care practicarea închinării, a chemării Numelui Domnului prin jertfe era binecunoscută. Având exemplul jertfei lui Abel şi cel al lui Noe, de după potop, care poate fi luat ca o practică mai veche, putem considera că erau acceptate numai jertfe din animale curate. O simplă logică arată că, după ieşirea din arcă, sacrificarea unui animal necurat ar fi însemnat dispariţia acelei specii, căci din animalele necurate au fost salvate doar câte o pereche.
3. Modificări apărute după potop
Probabil şi datorită modificărilor condiţiilor de viaţă, de mediu, prin distrugerea cauzată de ape, oamenilor le-a fost permis ca pe lângă alimentaţia vegetariană iniţială, să se poată consuma şi carne (Geneza 9:3). A fost formulată totuşi o restricţie: „Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi” (Geneza 9:4). Scopul ei avea o conotaţie religioasă importantă în perspectiva planului de mântuire prin jertfă.
B. Reglementări ale Legii referitoare la jertfe şi alimente
1. Reglementări ceremoniale
Sanctuarul – Cortul Întâlnirii şi apoi Templul Domnului ca sediu central şi unic al poporului evreu, avea ca activitate de bază, slujbele pe baza jertfelor. Atât animalele, păsările, cât şi jertfele cerealiere sau libaţiile erau permise şi primite înaintea Domnului doar dacă erau curate. „Domnul a vorbit lui Aaron, şi a zis: «Tu şi fiii tăi împreună cu tine, ... să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat” (Leviticul 10:8-10). Aceste reglementări au constituit pentru toată istoria poporului ales un simbol al dependenţei de un Dumnezeu Sfânt şi un bastion al independenţei de toate celelalte popoare şi religii păgâne. De aceea gestul potrivnic al lui Antioh Epifanes, care a jertfit un animal necurat, a fost declarat „urâciunea pustiirii” (Daniel 9:27;12:11).
Jertfele curate erau o cerinţă divină pentru justificarea omului păcătos, care, deşi erau doar o acoperire vremelnică a vinovăţiei umane, reprezentau sfinţenia desăvârşită cerută de Dumnezeu. El a zis, prezentând chintesenţa doctrinei levitice: „Căci Eu sunt Domnul, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru, şi să fiţi sfinţi; căci Eu sunt sfânt” (Leviticul 11:45).
Puţini evrei însă au înţeles că Dumnezeu nu a intenţionat deschiderea unui abator cu conotaţie religioasă în care animalele plăteau tribut pentru abaterile oamenilor. În această idee, Dumnezeu striga prin profetul Isaia: „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor. Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile?” (Isaia 1:11-12). David însă, inspirat de Duhul lui Dumnezeu „a citit” intenţiile divine, când în urma unei abateri grave, săvârşirea unui păcat cu multe capete, s-a rugat: „Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită. ...Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi de tot şi jertfe întregi; ...” (Psalmul 51:16-19). El a înţeles necesitatea curăţirii duhului cu efect asupra cărnii, chiar dacă accepta funcţionarea jertfelor, valabile în vremea sa.
2. Reglementări generale, sanitare
Nu ştim exact sorgintea clasificării alimentelor, în prim-plan a animalelor curate – necurate, dar prin legile date de Dumnezeu prin Moise s-au standardizat şi normalizat criteriile de selecţie. Astfel s-a spus: „...: «Iată dobitoacele pe care le veţi mânca dintre toate dobitoacele de pe pământ. Să mâncaţi orice dobitoc care are unghia despicată, copita despărţită şi rumegă” (Leviticul 11:1-3). Putem evalua, însă nu în mod exhaustiv că regimul climatic (o zonă caldă) şi obiceiurile religiilor din acea vreme (căci toţi practicau jertfirea animalelor), au avut un rol principal în clasificarea lor. De asemenea, regulile aveau o încărcătură simbolistică spirituală; a rumega poate fi comparat cu a gândi cu atenţie şi a avea unghia despicată şi copita despărţită are de-a face cu o umblare (trăire) pe alte criterii decât una care are labe cu gheare. Celelalte criterii ce identificau păsările sau peştii curaţi, reflectau atât prin forma trupului, cât şi prin regimul de viaţă, curăţia sau necurăţia care le cataloga3.
Domeniul sanitar şi alimentar mai cuprindea o serie de restricţii, măsuri de carantină şi diverse spălări.
Ulterior au apărut reguli suplimentare, adiţionale, care pe timpul Domnului Hristos erau instituţionalizate într-un sistem respectat de partida fariseilor. Însăşi numele lor provenea de la expresia: a separa. Iar ca reprezentant al evreului de rând, ca individ dintr-un eşantion reprezentativ, îl putem lua pe apostolul Petru, care provocat prin viziunea dumnezeiască şi ajuns apoi în contact cu neamurile, a declarat: „Nicidecum, Doamne”, a răspuns Petru. «Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat»”(Fapte 10:14).
II. Evoluţia istorică şi doctrinară a folosirii alimentelor în noul legământ
A. Conţinutul învăţăturii şi practica Mântuitorului, referitoare la alimente „curate” şi „necurate”
1. Explicaţii ale Legii. De la Lege la Adevăr
Expresiile în limba ebraică pentru curat, curăţie sunt „tahor”, „barar”, iar pentru necurat, necurăţie „tame” şi „tuma” şi au sens fizic, ritual şi etic, suprapunându-se uneori . În limba greacă, cuvintele similare sunt „akathartos” (necurat), „akatharsia” (necurăţie), şi respectiv „kathartos” (curat)4.
Domnul Isus Hristos nu numai că S-a născut şi a crescut în mediul iudaic al Legii, ci El a venit să împlinească Legea, cu scopul dovedirii şi împlinirii caracterului şi scopului lui Dumnezeu (Matei 5:17-18). Astfel, El ca Fiul lui Dumnezeu, era în interiorul problemei ca Logos veşnic. Totodată, ca fiu al omului, trăia fizic şi sufleteşte în afara problemei, gustând, ca omul, aceleaşi simţiri, însă fără a se poziţiona în adversitate cu Legea lui Dumnezeu. De aceea a putut să explice şi evident să aplice ceea ce prea adesea omul, în general şi evreul în special, nu au înţeles. Domnul Hristos face referire chiar la perioada Vechiului Testament, când ia apărarea ucenicilor ce preparau în mod rudimentar spice şi le consumau în ziua Sabatului, El dând ca exemplu pe David şi partizanii lui care au consumat pâinile pentru punerea înaintea Domnului – care erau socotite sacre şi aveau dreptul să le consume doar preoţii (Matei 12:1-4).
Apoi Domnul Hristos critică regimul de curăţie practicat de farisei, răspunzând acuzaţiilor formulate de ei şi cărturari. „Isus le-a răspuns: «Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: «Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti». Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu, şi ţineţi datina aşezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor şi faceţi multe alte lucruri de acestea” (Marcu 7:6-9). Vinovăţia lor consta în pierderea valorii morale şi a dragostei, care era spiritul Legii şi practicarea unor forme duplicitare ce îngreunau viaţa spirituală. Confuzia gravă era dată de imaginea publică, aparent sacră şi imaginea ascunsă mascată de lăcomie, ură şi insensibilitate spirituală. În acest context, Domnul a folosit în durerea Lui, critici foarte dure, dar pertinente, la adresa lor, când a zis: „Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! ... Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege” (Matei 23:24-28).
Cred că explicaţia cea mai concretă, despre adevărata curăţie, pe care o avea în vedere Dumnezeu este prezentată în cuvintele: „Isus a chemat mulţimea la Sine, şi a zis: «Ascultaţi, şi înţelegeţi: Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om». ... orice intră în gură merge în pântece, şi apoi este aruncat afară în hazna? Dar, ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om»” (Matei 15:10-11, 15-20). Aşadar, necurăţia de ordin fizic, rămâne doar ca o regulă de ordin sanitar, alimentar, separându-se de necurăţia de ordin spiritual, care poate avea ca efect şi întinarea trupului (de exemplu, prin imoralitate), dar fără a fi confundabile.
2. Implicaţiile trăirii Mântuitorului asupra conceptului de alimente „curate” şi „necurate”
În mod cert, Mântuitorul a respectat Legea lui Dumnezeu şi cerea celor cu care relaţiona să o împlinească. De aceea, trimitea pe leproşi la preoţi (Matei 8:4) şi se încadra în orarul sărbătorilor sfinte, atât în copilărie cât şi la maturitate (Luca 2:41; 4:16). Însă El accepta în intimitatea Sa pe cei socotiţi intangibili de fariseii „curaţi” şi cu atât mai mult pe străinii consideraţi în permanenţă necuraţi (Luca 15:2; Ioan 4:9).
Domnul şi-a informat ucenicii că misiunea lor avea să depăşească totalmente limitele „încălcate” de El, deşi venise la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15:24). Ei puteau să înţeleagă că propovăduirea până la marginile pământului presupunea acceptarea multitudinilor regulilor alimentare. Dar mai degrabă evreii plini de râvnă pentru Lege ar fi respins mântuirea celor care nu deveneau evrei ca religie, prin prozelitism.
Oricum, deşi Domnul a împlinit cerinţele Legii, prin explicaţiile date în primul rând şi apoi prin practica Sa, conform cu conceptele afirmate, a vrut să-i facă pe evrei să înţeleagă fondul reglementărilor Legii. Scopul Lui era să-i pregătească pentru sfârşitul mandatului Legii, pentru încetarea funcţiei jertfei, căci venise vremea jertfei unice şi desăvârşite. În acest context aveau să fie separate odată pentru totdeauna curăţia sacramentală de ordin fizic ce includea şi regimul alimentar aferent, de curăţia pe criterii fizice, dar fără implicaţii spirituale.