„La ce slujeşte argintul în mâna nebunului? Să cumpere înţelepciunea? ... Dar n-are minte”
(Proverbe 17:16)
Se spune că „banul (argintul) este o slugă bună, dar un stăpân rău”. Argintul ar sluji bine dacă mâna ce-l deţine s-ar afla şi ea în slujba unei minţi sănătoase. Este foarte important să înţelegem că într-o societate în care banul este căutat atât ca mijloc de trai, cât şi ca mod de împlinire sufletească, problema fundamentală este de altă natură. Nu argintul, nici aurul, fie el galben sau negru, ci înţelepciunea realizează condiţia de bază în atingerea stadiului fericirii umane. Realitatea unei lumi relativ bogate şi dezvoltate dar care suferă în mod cronic, fiind în căutarea de noi valori religioase, filozofice şi practice este însăşi dovada eşecului societăţii moderne. De aceea suntem datori să „aprindem” lumina înţelepciunii pentru a aduce speranţe şi soluţii pentru oameni, care aşa ca întodeauna, îşi trăiesc viaţa o singură dată.
Pe piaţa ofertelor înţelepciunii şi nebuniei, arginţii nebunului ajung în contul nebuniei. Lipsa înţelepciunii (minţii) îl împiedică să facă o investiţie bună şi chiar dacă din întâmplare ar realiza ceva, nu va obţine vreun profit, căci lipsa unui management eficient duce la pierderi. De exemplu, cu aceeaşi sumă de bani se pot cumpăra mărfuri şi se pot obţine servicii diferite ce pot fi de folos, sau sunt o pagubă. Reclamele şi ofertele cu acces mai întâi la mintea noastră şi apoi la banii noştri. Într-o altă imagine, putem compara argintul cu o apă, iar mintea cu un vas, care poate reţine sau pierde apa dacă este spart. Astfel „la ce-ţi foloseşte izvorul dacă ai un vas spart în care nu poţi păstra apă?”
Deci, orice formă de înţelepciune are utilitate numai dacă poate fi receptată tot cu înţelepciune. Dacă nu, este ca în povestea „Prostia omenească”, căci lumina soarelui nu se „transportă” iar înţelepciunea nu-şi poate stabili reşedinţa decât într-o minte sănătoasă. (Proverbe 8:12).
Problema care trebuie rezolvată este eliminarea gândirii fără înţelepciune, prin educaţia profundă în căile virtuţilor sacre. Nebunia este însă de mai multe feluri: nebunia coplilăriei - lipsa educaţiei şi a experienţiei; nebunia ateismului şi a idolatriei – starea lumii care nu-L recunoaşte şi nu-L lasă pe Dumnezeu să guverneze mintea umană şi, prin ea, întreaga societate. Acestea sau alte forme asemănătoare de nebunie pot fi anulate spre deosebire de nebunia ce provine din incapacitatea intelectuală, din lipsa sau afectarea fizică a celulelor creierului. Nebuniile care pot fi „vindecate” nu provin de la lipsa minţii (n-are minte), ci din lipsa acumulărilor înţelepciunii în minte. Acestea din urmă se rezolvă numai dacă şi „nebunii” sunt de acord să gândească. Dacă şi-ar „pune mintea la contribuţie” ar avea mult de câştigat.
Cum şi de la cine pot „să cumpere înţelepciunea”, face obiectul altor meditaţii. Acum este important doar să sesizăm diferenţa dintre cei ce au capacitatea şi harul să fie educaţi (aceştia sunt cei mai mulţi) şi cei lipsiţi de raţiune sau cu o capacitate intelectuală foarte redusă. Pentru cei „fără minte” Dumnezeu are soluţii să-i mântuiască, căci El a pregătit o cale şi „cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte nu vor putea să se rătăcească” (Isaia 35:8). Pentru ceilalţi rămâne valabil sfatul înţelept din Proverbe 23:23 - „Cumpără adevărul şi nu-l vinde, înţelepciunea, învăţătura şi priceperea”.