Crăciunul, Pomul de Crăciun şi Moş Crăciun

Iosif Anca

Crăciunul (expresia consacrată sărbătorii „Naşterea Domnului”), nu era o sărbătoare în vremea apostolilor. Părinţii apostolici şi apologeţii (primele două secole) îl omit din lista lor de sărbători; Origen afirmă că în Scripturi doar păcătoşii, nu sfinţii, îşi sărbătoresc zilele lor de naştere1. Prima evidenţă a sărbătorii Crăciunului este din Egipt (c. 200 d. Hr.), când Clement din Alexandria spune că anumiţi teologi egipteni „prea curioşi” desemnează, nu numai anul, ci şi ziua naşterii lui Hristos, punând-o în 25 Pachon (20 mai) în al 28-lea an al lui Augustus2. Alţii au ajuns la data de 24 sau 25 Pharmauthi (19 sau 20 aprilie). Lucrarea „De paschæ computus”, scrisă în anul 243 d H pune naşterea lui Hristos pe 28 martie. Alte scrieri ale vremii arată că în Cipru, la sfârşitul secolului al IV-lea, se afirma că Hristos s-a născut pe 6 ianuarie şi a fost botezat pe 8 noiembrie. Efraim Syrus arată că Mesopotamia încă mai punea festivalul naşterii la 13 zile după solstiţiul de iarnă (6 ianuarie). Armenia în acelaşi fel a ignorat şi încă mai ignoră festivalul din decembrie. În Capodocia, predicile lui Grigore din Nyssa3 dovedesc faptul că 25 decembrie se sărbătorea în anul 380. În Antiohia, la sărbătoarea Sf. Filogonius (c. 386) Chrysostom încearcă să unească Antiohia în a celebra naşterea lui Hristos pe 25 decembrie, parte a comunităţii ţinând-o deja în acea zi. În Apus, spune el, sărbătoarea era astfel ţinută, dar conservatorii s-au opus adesea, totuşi în final a avut succes. La Roma cea mai timpurie evidenţă este Calendarul Filocalia4, compilat în anul 354, conform căruia Isus Hristos s-a născut înaintea calendelor din ianuarie (25 decembrie), o vineri, a patrusprezecea zi a lunii. Detaliile lovesc cu tradiţia şi posibilitatea, pentru că în nici un an dintre 751 şi 754 A.U.C. nu putea ca 25 decembrie să cadă vinerea; tradiţia este constantă în a pune naşterea lui Hristos miercurea. În vremea lui Ieronim şi Augustin, sărbătoarea din decembrie era stabilită, deşi Augustin o omite dintr-o listă de festivaluri de primă clasă5. Din secolul al IV-lea fiecare calendar apusean atribuie sărbătoarea zilei de 25 decembrie. Totuşi Enciclopedia Catolică adminte următoarele: „Crăciunul nu a fost dintre cele mai timpurii sărbători ale Bisericii”.Adevărul sincer este că nimeni nu ştie exact când s-a născut Hristos. Referitor la data naşterii lui Hristos, evangheliile nu oferă nici un ajutor. Recensământul nu poate fi legat în mod absolul de o anumită perioadă a anului, iar argumentele bazate pe slujirea la templu a lui Zaharia sunt instabile. Analogia festivalurilor V T duce la o analogie a relaţiei Paştelui evreiesc şi a Cinzecimii pentru a conecta Naşterea cu sărbătoarea Corturilor, combinând, de asemenea, faptul morţii lui Hristos în Nisan cu trei ani şi jumătate de slujire ( Daniel 9:27), dar toate acestea rămân nedefinite în mod absolut.

Dincolo de toate acestea, bine-ştiuta sărbătoare solară, Natalis Invicti (Sărbătoarea lui Saturn, naşterea soarelui necucerit), sărbătorită pe 25 decembrie, are o pretenţie puternică asupra responsabilităţii pentru data din decembrie. Tertulian şi Origen6 au afirmat că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin denunţă identificarea eretică a lui Hristos cu Sol, iar Papa Leo I combate supravieţuirile solare la creştinii, care se întorc să adore soarele ce răsare. Această sărbătoare păgână începea cu două săptămâni de festivităţi care includeau banchetul, băutul, absenţa de la muncă, prezentări muzicale speciale şi schimbarea de daruri. J. M. Christea într-un amplu studiu de istorie şi etnografie, intitulat Sărbătorile Crăciunuluidescoperă că la germanici şi la scandinavi sărbătoarea de la sfârşitul lunii decembrie fusese un prilej de cinstire a marelui zeu Odhin, deşi pornise de la ideea că rădăcinile adânci ale sărbătorii se află în Cultul soarelui. Dorinţa unor conducători religioşi şi împeriali a fost de a „creştiniza” 25 decembrie ca oamenii să nu piardă o sărbătoare şi să poată să-l onoreze pe Hristos, Lumina Lumii, în locul zeului păgân Saturn şi Soarele!James M. Gillis, C.S.P., redactor sef al Lumii Catolice (2 Decembrie, 1945), scrie: „Este un bine-cunoscut fapt că papii şi sinoadele din biserica timpurie, în mod deliberat au poziţionat o sărbătoare creştină în sau aproape de ziua unui anterior carnaval păgân existent, cu scopul de a elimina festivităţile păgâne şi în general imorale” . În aceste condiţii Tertullian se plângea: „Prin noi, ce suntem străini de sărbători ce au fost odată acceptate de Dumnezeu, Saturnalia şi alte sărbători păgâne sunt acum obişnuite, cadouri sunt date frecvent, … şi sporturi şi banchete sunt sărbătorite cu zarvă” Aşadar originea festivalului din Răsărit sau Apus şi abundenţa festivalurilor analoge din mijlocul iernii se poate să fi ajutat în mod indefinit alegerea datei din decembrie. Acelaşi instinct care a pus Natalis Invicti în solstiţiul de iarnă ar fi satisfăcut, aparte de adaptarea deliberată sau calcului curios, de a pune acolo şi sărbătoarea creştină.

***

Cum şi unde a început tradiţia pomului de Crăciun? Cu mii de ani în urmă, copacii veşnic verzi au fost văzuţi ca un simbol al vieţii, ca un semn cert că lumina soarelui şi primăvara vor reveni curând şi oamenii au început să-i venereze. În Roma antică, oamenii îşi împodobeau casele şi templele cu verdeaţă pe timpul sărbătorilor din decembrie, pentru a-şi aminti de vremurile fericite, iar oamenii intrau în atmosfera de sărbătoare şi făceau schimb de daruri. Poporul scandinaviei se închina la pomii care erau mereu verzi. Ei credeau că spiritele locuiau în ei, aşa că oamenii şi-au adus pomi în casa lor pentru a încânta aceste spirite şi pentru a căuta binecuvântarea lor. În China, pinul veşnic verde a ajuns să fie socotit un simbol al longevităţii şi nemuririi. În ziua de astăzi, tradiţia celebrării sezonului hibernal a devenit strâns legată de creştinism. În timp, împodobirea pomului de Crăciun a ajuns să simbolizeze spiritul luminos al primăverii care triumfă asupra întunecimii iernii. Iar pomul împodobit şi luminat a devenit o parte sine-qua-non a Crăciunului.Prima referire despre un brad decorat pentru Crăciun apare la Riga, în Lituania, în anul 1510. Mai există o referire scrisă cu privire la pomul de Craciun în Germania, datată din anul 1531. Cronicarul german Balthasar Beck aminteşte în anul 1600 de existenţa, în Alsacia, a obiceiului de a atârna crengi de brad de tavanul încăperii, obicei parcticat îndeosebi de către breslele meşteşugăreşti. Răspândirea de care s-a bucurat pomul de Crăciun în ţările protestante, a fost înlesnită şi de tradiţia conform căreia Martin Luther a fost cel dintâi care a introdus lumânările în pomul de Crăciun. În Anglia, pomul de Crăciun şi-a făcut apariţia pentru prima dată atunci când regina Victoria s-a căsătorit cu prinţul Albert, care era de origine germană. În 1841, acesta a amenajat un pom de Crăciun în Castelul Windsor de lângă Londra, pentru a-i aminti de ţara sa de baştină. Apoi tradiţia pomului de Crăciun a traversat Oceanul Atlantic şi a ajuns în Statele Unite pe la sfârşitul anilor 1800, adusă de imigranţii din Anglia şi Germania. În cele din urmă, obiceiul s-a răspândit pretutindeni în lume. An după an, pomul de Crăciun a devenit tot mai strălucitor. Lumânărilor li s-au adăugat beteala şi podoabele, iar în cele din urmă, şi un înger şi o stea care s-au plasat în vârful pomului. În curând, la gura sobei au început să se spună poveşti despre legenda pomului de Crăciun. În prezent, tradiţia pomului de Crăciun este mai puternică decât oricând, probabil în special datorită uimitoarei atracţii comerciale. În ultimul secol, la sfârşit de an, pomii de Crăciun fantastic împodobiţi au putut fi admiraţi în aproape toate oraşele moderne, în centrele lor comerciale, în hoteluri şi restaurante, indiferent de religia majoritară din ţara respectivă.

***

La această sărbătoare personajul principal este Moş Crăciun. La întrebarea: „Cine este rotofei, cu burtică, îmbrăcat în roşu, poartă un sac mare în spate, este înconjurat de copii, este iubit de toată lumea şi râde mereu din toată inima?“, occidentalii ar răspunde imediat: „Moş Crăciun!“, pe când chinezii ar răspunde: „Budha cel Vesel!“. Şi unii şi ceilalţi ar avea dreptate, pentru că există multe asemănări între Moş Crăciun şi Budha cel Vesel. Aceste asemănări nu se opresc doar la nivelul fizic (îmbrăcămintea roşie, zâmbetul larg de pe chip, burtica rotunjoară şi sacul imens pe care îl poartă în spate), căci, lucru mult mai important, atât Moş Crăciun, cât şi Budha cel Vesel sunt strâns legaţi de ideea de a aduce „darul fericirii“ tuturor şi în special copiilor. Însă, în vreme ce Moşul este asociat exclusiv cu perioada Crăciunului, Budha cel Vesel sau Mi Lo Fa (după cum se numeşte în chineză) este invitat în casele oamenilor, în restaurantele şi sediile lor de afaceri pe tot parcursul anului. În cazul Moşului, legenda spune că el trăieşte împreună cu Crăciuniţa, fiii săi şi grupul de reni la Polul Nord, unde tot timpul anului fabrică jucării şi citeşte scrisorile trimise de copii. De-a lungul vremii, legenda acestuia a fost menţinută vie de instituţiile de caritate şi de marile magazine şi este adânc înrădăcinată în mintea copiilor şi a părinţilor deopotrivă. Chinezii cred în povestea acelui om iubitor care duce în spate un sac plin-ochi cu dulciuri, pe care le oferă copiilor pe care îi întâlneşte. Prin urmare, Budha cel Vesel este văzut de multă lume ca Zeul Fericirii şi Prosperităţii. O legendă spune că a fost călugăr şi a trăit pe vremea dinastiei Tang. Ducea în spate un sac plin cu dulciuri şi cutreiera străzile oraşului Changan (în prezent, Xian), înmânându-le copiilor bomboane. În timp, a devenit un personaj emblematic al oraşului şi a ajuns să fie numit Budha cel Vesel, deoarece, indiferent de situaţie, indiferent de cum era starea vremii, întotdeauna avea un zâmbet larg pe faţă. Budha cel Vesel mai aduce sănătate şi longevitate. Burtica sa rotundă simbolizează, în tradiţia chineză, o viaţă îndestulată. Există un ritual care spune că trebuie să i se lovească burtica cel puţin o dată pe zi pentru a se activa norocul gospodăriei respective – iar acest lucru îl transformă într-o zeitate a bogăţiei.

***

Dacă cele menţionate până aici sunt date de natură istorică şi nu sunt cunoscute de unii credincioşi, totuşi fiecare are Sfânta Carte şi ungerea divină a Duhului, după care poate judeca totul (1 Corinteni 2:15). Există cel puţin două dimensiuni ale problemei în discuţie: sărbătoarea calendaristică propriu-zisă şi conţinutul ei, ceea ce include „moşul” şi „pomul”, alte ingrediente. Referitor la posibilitatea folosirii unei zile pentru o adunare sfântă cu închinare, laudă şi alte activităţi duhovniceşti, avem libertate, căci este scris: „Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face ...” (Romani 14:5-6). Dacă cineva evidenţiază persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos este binevenit, dar să nu uităm că amintirea principală o constituie Cina Domnului, a cărei frecvenţă trebuie să dovedească o relaţie foarte apropiată a celui credincios cu Mântuitorul Lui. Totuşi trebuie să ne revizuim statutul, dacă rămânem pe Sola Sriptura sau anexăm şi parte din tradiţie, acceptând în manifestarea noastră cultică şi practici apărute la sute de ani după perioada apostolilor. În ceea ce priveşte anexele sărbătorii, Biblia este foarte categorică; dacă Dumnezeu n-a permis imixtiunea profanului, a păcatului, la sărbătorile obligatorii, poruncite în Vechiul Testament, cum ar putea accepta, în gelozia dragostei Lui, vreo fiinţă sau vreun obiect ca „moşul” şi „pomul”, care deposedează de valoare firava imagine hristică din mintea multor credincioşi.

***

Într-o adunare, după ce au fost prezentate date biblice şi istorice ca în acest articol, s-a ridicat un slujitor şi fără niciun argument a declarat, : „Fraţilor, oricum este sărbătoare!” Cine refuză să gândească nu poate fi ajutat, dar problema de fond este prezenţa sărbătoritului, ca la Cina Domnului, de aceea vă propun să fim mai atenţi cu Dumnezeu: „Fiecare să se cerceteze, deci, pe sine însuşi, şi aşa să ...” (1 Corinteni 11:28).